Munca nu îl mai face pe om
● Work in progress, un spectacol de Gianina Cărbunariu, scenografie: Mihai Păcurar, mișcare scenică: Alessandro Sciarroni, pregătire muzicală: Cristina Renzetti. Cu: Francesca Camurri, Enrico Caroli Costantini, Roberta De Stefano, Vladimir Doda, Luigi Feroleto, Michele Galasso, Mattia Giordano, Leo Merati, Federica Ombrato, Giulia Quadrelli, Chiara Sarcona, Maria Vittoria Scarlattei, Giacomo Stallone, Marco Trotta, Valentina Vandelli, Maria Luisa Zaltron. Emilia Romagna Teatro Fondazione – Teatro delle Passioni Modena, Italia, cu sprijinul Fondazione Cassa di Risparmio di Modena. Proiect cofinanțat de Fondo Sociale Europeo. Partener: Festivalul de Teatru Piatra Neamț.
O succesiune de crize economice a degradat grav piaţa muncii în ultimii ani. Globalizarea şi-a arătat reversul: colapsul economic din 2008, deşi declanşat în SUA, a avut efecte în întreaga lume. Migraţia economică din Estul Europei către Vestul european sau american a mărit presiunea pe piaţa muncii, iar valurile de refugiaţi din Orientul Apropiat au adîncit criza. Afluxul de străini în Europa, Canada şi SUA a determinat recrudescenţa intoleranţei, acutizarea rasismului şi a xenofobiei. Revenirea naţionalismului în politicile de stat, ca pretins antidot pentru globalizarea incapabilă să propage un model viabil de trai pentru toată lumea – ca să fie valabil, discursul pro-drepturi, toleranţă şi respectul celuilalt trebuie susţinut la nivel economic – şi a retoricii patriotarde, care parazitează toate straturile societăţii, este o reacţie la dezechilibrul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii („românii fură locurile de muncă ale englezilor, spaniolilor etc.“). Sîntem ceea ce muncim, dacă avem ce munci. Acesta este fundalul pe care regizoarea Gianina Cărbunariu a construit un spectacol, Work in progress, în Modena, oraş dintr-o regiune „norocoasă“ a Italiei (aşa l-au caracterizat actorii, referindu-se la prosperitatea zonei). Prezentat în cadrul Festivalului de Teatru de la Piatra Neamţ şi apoi la Iaşi, în deschiderea Festivalului pentru publicul tînăr, Work in progress este bazat pe 100 de interviuri pe care cei 16 actori (în România au venit numai 15, unul fiind bolnav, motiv pentru care spectacolul a fost ajustat) le-au făcut cu diverşi oameni (ai muncii), imigranţi sau nu, descoperind latura mai puţin norocoasă a oraşului. Spectacolul nu este un documentar veritabil, ci unul ficţionalizat, în care poveştile reale sînt metaforizate prin integrarea temei într-o perspectivă mai largă, intimă şi dureroasă. Este vorba despre aspiraţiile personale ale individului, de scopurile existenţiale pe care le stabileşte singur şi de aşteptările, realiste sau nu, pe care le are de la viaţă. Încorporate astfel în intimitatea viselor, rateurile reale – munci sub nivelul educaţiei, prost plătite, abuzuri (nereguli contractuale, muncă la negru, încărcarea cu ore suplimentare neplătite, discriminări etc., în general, forme de profit bazate pe exploatarea celor aflaţi în situaţii vulnerabile) – dau măsura unei realităţi dureroase, în care munca devine o constrîngere care împovărează, pînă la anihilare, identitatea umană. Interesant este cum diferite munci grele, umilitoare, făcute de nevoie şi susceptibile de abuz, sînt reconfigurate la nivelul visului în domenii de lucru mai „norocoase“ precum baletul (două balerine redau relaţia pacient vîrstnic – îngrijitoare/badante), fotbalul etc. Am pus ghilimele pentru că şi în aceste domenii, relaţiile de muncă pot avea laturi deziluzionante, lucru pe care spectacolul îl tratează explicit (se pare că ideea că artistul trebuie să muncească gratis „pentru că îi place ceea ce face“ se propagă cu viteză în Europa şi contaminează şi alte domenii, nu neapărat vocaţionale). În spatele, pe fondul şi în paralel cu degradarea muncii, creşte apetenţa pentru discriminare, uneori explicită, alteori cosmetizată sub aparenţa bunelor intenţii şi a obişnuinţelor sociale. Scena interviului de angajare, cu candidata în centru şi angajatorii aşezaţi în cerc, este similară unui interogatoriu, atît ca tehnici de intervievare, cît şi ca tactică (intimidare prin poziţionarea „evaluatorilor“). Şi „suspecta“ chiar are ceva de ascuns: este de etnie Sinti (populaţie romă, stabilită în Italia şi în centrul Europei de cîteva sute de ani, dar încă neintegrată în societate). Construit coral, Work in progress este un spectacol neliniştitor despre realitatea care ne zgîndăre: renaşterea radicalismelor politice pe fondul sărăcirii.
● Colibri de Garret Jon Groenveld, regia: Daniel Popa. Cu: Daniel Popa și Irina Margareta Nistor. Teatrul LUNI & Doctor’s Studio.
Un alt spectacol din Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, Colibri, prezintă exact viitorul distopic care se prefigura în prezentul neliniştitor din Work in progress. Reluat după o primă montare în 2012 (regia Florin Piersic Jr., cu Daniel Popa şi Laurenţiu Bănescu), de data aceasta cu Daniel Popa ca regizor şi actor şi cu Irina Margareta Nistor ca special guest, textul lui Garret Jon Groenveld previzionează un viitor sumbru pe turnanta care uneşte distopia de pe piaţa muncii (unde muncile vor fi obligatorii şi aproape letale) şi o dictatură subminată, mai degrabă haotic decît eficient, de terorism. Revenirea instrumentelor poliţiei politice ca elemente de bază pentru autocraţia din Colibri permite un joc interesant: Daniel Popa apelează la Irina Margareta Nistor pentru rolul de Big Brother, supraveghetorul-Dumnezeu. Scenic, miza este folosirea pe post de personaj a unei voci celebre şi prin urmare recognoscibile, ea căpătînd corporalitate în imaginarul public. Mai mult, este un joc al simbolurilor: prezenţa unei voci reprezentative pentru o formă de rezistenţă în perioada dictaturii comuniste este asociată cu libertatea, iar familiaritatea ei adoarme atenţia spectatorului, care nu percepe semnele (încă o dată) neliniştitoare ale inchiziţiei futuriste. Colibri este un duet performativ, cu un actor, Daniel Popa, profund ludic, care îşi construieşte personajul prin suprapunerea mai multor straturi de cinism, ironie, autoironie, furie, frică şi revoltă, şi o voce care se foloseşte de modul în care este percepută la nivel public pentru a deveni, pe scenă, exact contrariul. Dincolo de conexiunea tulburătoare dintre text şi realitate, Colibri este un spectacol cu o teatralitate inteligentă.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Marius Şumlea
