Noi, ceilalţi
● 3 Milioane, regia: Adina Lazăr, dramaturgia: Alexandra Felseghi, scenografia: Silviu Medeșan. Distribuţia: Diana Buluga, Emanuel Cifor, Lucia Mărneanu, Denisse Moise, Lucian Rus. Animații: Paul Mureșan. Documentare: Diana Meseșan. Create.Act.Enjoy, Cluj.
Acţiune care a bulversat societatea românească, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie privind schimbarea definirii familiei în Constituţie, din uniunea între soţi în uniunea între un bărbat şi o femeie, a generat o serie de luări de poziţii, pro sau contra. Opiniile sînt, de regulă, vehemente (consecinţa iniţiativei este drastică: odată modificată în acest sens Constituţia, dispare posibilitatea legalizării ulterioare a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex). În ciuda discursurilor ce reclamă ocrotirea familiei tradiţionale (care nu se află în nici un pericol), demersul nu este defensiv, ci agresiv: „tradiţionaliştii“ atacă un drept egal cu al lor, viitor şi ipotetic, al altor persoane. Nu protejăm ce avem, ci le luăm altora ce nu au încă.
Spectacolul 3 Milioane, regizat de Adina Lazăr la compania Create.Act.Enjoy din Cluj, schimbă perspectiva obişnuită asupra temei – de a face cunoscut universul LGBT – şi oferă spaţiu de (auto)prezentare cîtorva dintre cele aproape trei milioane de persoane care susţin modificarea Constituţiei (audiatur et altera pars). Cine sînt semnatarii iniţiativei CpF, care sînt motivaţiile şi contextele în care au semnat, dacă au fost manipulaţi şi de către cine/ce – sînt întrebări pe care spectacolul le ridică, căci dacă nu se ştie mare lucru despre viaţa, problemele, nevoile persoanelor LGBTQ+, nici susţinătorii familiei tradiţionale nu sînt mai bine cunoscuţi, dincolo de prejudecăţi, tipare şi etichete.
Bazat pe o documentare realizată de jurnalista Diana Meseşan prin interviuri cu persoane care s-au pronunţat public în favoarea demersului CpF, dar şi cu „anonimi“, textul Alexandrei Felseghi este structurat într-o serie de portrete (impersonări ale semnatarilor, construite din discursul lor, minim ficţionalizat şi parodiat). Actorii (excelenţi Diana Buluga, Emanuel Cifor, Lucia Mărneanu, Denisse Moise şi Lucian Rus) folosesc jocul ca formă de teatralitate – trag la sorţi „personajele“ reale pe care urmează să le ipostazieze, ca la loterie – pentru a prezenta situaţii concrete care au dus la semnarea iniţiativei CpF şi informaţii obiective referitoare la temă, mai ales în raport cu afirmaţiile personajelor. 3 Milioane nu este un spectacol nici pro, nici contra iniţiativei CpF, ci unul de investigare a actanţilor în această dispută. Să ştim cine sîntem noi şi cine sînt adversarii şi să înţelegem că, privit din partea opusă, noi sîntem ceilalţi.
Există diferite motivaţii care determină oamenii să semneze „pentru familia tradiţională“, iar în unele cazuri, deloc puţine, nu este vorba despre convingerile semnatarului privind căsătoria sau persoanele LGBT. Meciul se joacă, de fapt, pe alt teren, iar homosexualii sînt doar pretextul pentru „joc“.
Adina Lazăr prezintă cîteva caractere şi situaţii concrete care au valenţe de a reprezenta tipologii şi tipare: Călin Mărincuş (activist homofob, a agresat-o pe actriţa Oana Mardare la Pride Cluj 2017), Ana-Corina Săcrieru (avocată, purtător de cuvînt al Coaliţiei pentru Familie, a încercat să oprească o conferinţă despre discriminare şi egalitatea de gen, organizată de liceeni din Focşani), Virgil Gheorghe (autorul cărţii Faţa nevăzută a homosexualităţii) sau, de partea cealaltă, judecătorul Cristian Danileţ (s a declarat public împotriva demersului CpF), dar şi persoane mai puţin cunoscute (precum elevul din Bacău care a încercat să oprească acţiunea unei profesoare de a cere elevilor să semneze în favoarea referendumului, deşi aceştia nu au drept de vot). Aceste cazuri au cîteva elemente comune, vizibile în spectacol şi datorită desenelor comic-amărui ale lui Paul Mureşan: un tip de discurs conservator care se asociază cu naţionalismul (familia tradiţională dă impuls sentimentului patriotard, deşi nu există un model de familie specific românilor) şi misoginismul (stereotipuri de gen în familie, cu femeia redusă la rolurile de mamă şi gospodină), conectarea discursului homofob intern cu unele internaţionale (ale unor radicali de dreapta şi/sau fanatici religioşi precum americana Kim Davis, care a conferenţiat în România în 2017), vehicularea unor informaţii „ştiinţifice“ aberante (precum dovada unor „vindecări“ de homosexualitate).
Implicaţiile pe care le ridică aceste situaţii converg într-un punct: relaţia cu autoritatea. Toate personajele prezentate – unii au semnat pentru „familia tradiţională“ pentru că le-a cerut preotul, deşi nu sînt de acord sau nu au nici o părere despre referendum, alţii sînt homofobi, iar mulţi se află în diferite stadii între aceste extreme – vor să se integreze într-o societate şi să fie recunoscute ca făcînd parte din ea (sentimentul apartenenţei la o comunitate ca element definitoriu în crearea identităţii). Relaţia lor cu autoritatea – campania Bisericii în favoarea referendumului a fost amplă, abilă şi eficientă, s-a folosit de prestigiul preoţilor şi a mizat pe contactul om cu om care inhibă refuzul – este de subordonare fără analiză. În lipsa unei educaţii care să formeze gîndirea critică (şi nu reproducerea mimetică a ideilor standard), românii nu sînt obişnuiţi să chestioneze autoritatea şi legitimitatea ei sau să i se opună. Opiniile personale şi argumentate sînt puţine, cele mai multe sînt constructe de stereotipuri generale, luate de-a gata şi asumate ca atare. Nu recunoaştem cultura diversităţii (frica de cel diferit se traduce prin furie) căci ne e mai uşor să stigmatizăm în cor decît să încercăm să înţelegem de unul singur. Sîntem toleranţi doar dacă sîntem forţaţi: Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis săptămîna trecută, într-un caz autohton (Adrian Coman și americanul Robert Claibourn Hamilton au cerut recunoaşterea în România a căsătoriei lor, oficializată la Bruxelles), că statele membre trebuie să recunoască căsătoriile între persoane de acelaşi sex încheiate în alt stat.
Cu mult umor şi fără înverşunare, spectacolul Adinei Lazăr arată nu (doar) gîndirea îngustă a unei părţi din populaţie, exacerbarea naţionalismului şi a fanatismului religios pe fondul intoleranţei faţă de persoanele atipice în raport cu tiparul social agreat, ci (şi) eşecul nostru ca naţiune, încă o dată divizată de propria neştiinţă.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Ioana Ofelia
