(Re)Vizitînd-o pe Martha Graham
● Martha Graham Dance Company, TNB, 19 septembrie 2018. Întîlnirile JTI, ediţia a XIX-a.
Unul dintre artiştii care a setat limbajul coregrafic modern este Martha Graham. Reimaginînd dinamicile şi stilisticile corpului, Martha Graham a împrospătat dansul secolului al XX-lea, scuturîndu-l de dulcegărie prin ascuţimea mişcărilor, mutînd accentul de pe naraţiuni pe emoţii, schimbînd nu doar vocabularul dansului, ci şi perspectiva asupra lui. Influenţa ei asupra dansului şi dansatorilor a fost atît de mare încît s-ar putea spune că întregul sistem coregrafic s-a reconfigurat sub presiunea ideilor ei inovatoare şi că, din acel moment, dansul nu a mai putut fi privit ca pînă atunci. În această transformare a dansului a fost importantă constanţa cu care Martha Graham a lucrat, cît şi longevitatea ei profesională (a murit la 96 de ani, în 1991, lucrînd pînă în ultima clipă). De asemenea, componenta educaţională a muncii sale a fost esenţială în transmiterea limbajului ei coregrafic. Căci influenţa ei a funcţionat într-o progresie geometrică. Nu doar că a lucrat direct cu mari dansatori precum Nureev sau Barîşnikov, nu doar că şlefuit relaţia cu corpul a unor artişti de mare impact (precum Lisa Minnelli sau Madonna), dar a fost şi mentorul unor creatori care au reconfigurat, la rîndul lor, limbajul dansului, precum Merce Cunningham (care a activat în compania Marthei Graham între 1939 şi 1945, cînd şi-a format propria sa companie).
La a XIX-a ediţie a Întîlnirilor JTI, spectacolul a fost susţinut de Martha Graham Company. E incitant de văzut -live piese din repertoriul Marthei Graham, recreate cu respectarea strictă a detaliilor (costume, amploare etc.) sau reinterpretate, ca vizitarea unui muzeu performativ. În acelaşi timp, este interesant de aflat cum se menţine în atenţie una dintre cele mai importante şi longevive companii de dans din lume, ale cărei standarde artistice sînt extrem de ridicate.
Aflată într-un turneu european, Mar-tha Graham Company a prezentat la Bucureşti cinci piese, atît creaţii coregrafice refăcute riguros, cît şi unele reinterpretate conceptual, dar şi piese noi, ale altor coregrafi. Sub conducerea artistică a lui Janet Eilber, una dintre colaboratoarele Marthei Graham şi parteneră a lui Nu-reev, compania şi-a păstrat exigenţa în alegerea dansatorilor astfel că, din punct de vedere fizic, nivelul trupei este extrem de ridicat. Explicînd că alege dansatori care, indiferent ce dansează, îşi fac simţită şi propria personalitate, Janet Eilber dă, de fapt, un indiciu pentru care revizitarea pieselor Marthei Graham este viabilă astăzi ca spectacol, nu doar ca reenactement arhivistic: vivacitatea dansului. Căci dincolo de valoarea de recuperare a unui trecut artistic fabulos, refacerea acestor piese este eminamente destinată spectacolului, în care excelenţa fizică a dansatorilor şi capacitatea lor de a fi precişi cu trecutul şi contemporani în limbaj au un rol important.
Suita Lunca întunecată, care a deschis programul, păstrează nu doar coregrafia, ci şi costumele Marthei Graham – ea a reimaginat complet costumul de dans, exploatînd liniile modei şi picturii vremurilor. Reenactement-ul este fidel coregrafiei iniţiale, ajustarea venind din faptul că piesa este un pasaj dintr-o coregrafie mai amplă numită Lunca întunecată (1946), inspirată de ritualurile nativilor din America de Sud-Vest şi Mexic, care arată în ce măsură Martha Graham inova în raport cu timpul său („Nici un artist nu se află înaintea timpului său. El este timpul său. Doar că ceilalţi se află în urma timpului“ – spune Graham, citată în caietul-program al Întîlnirilor JTI). Solo-ul Extaz (Ekstasis) a fost recuperat prin documentare, din fotografii şi declaraţiile Marthei, de către Virginie Mécène pentru Natasha M. Diamond-Walker. Piesa este statică, dansatoarea îşi foloseşte exclusiv pelvisul şi mîinile pentru a induce o mişcare raţional-orgasmică, în care corpul „gîndeşte“ pasiunea, un dans rece şi cald în acelaşi timp.
Una dintre cele mai puternice piese este Lamentaţia – Variaţiuni, care porneşte de la o înregistrare video fără sunet, de patru minute, cu Martha Graham, în care coregrafa execută un dans al jelirii. Îmbracată într-un costum fluid şi tubular, din care se văd doar extremităţile – capul, labele picioarelor şi palmele –, Mar-tha execută o serie de contorsiuni, expresivitatea durerii venind din contrastul dintre membre şi corpul ascuns. După această premisă video, apare o a doua, audio, cu Graham explicînd dansul prin povestea unei mame care nu poate plînge pierderea copilului. De aici încolo, coregrafii Aszure Barton, Larry Keigwin şi Bulareyaung Pagarlava au dezvoltat trei piese conform cerinţelor lui Janet Eilber (doar zece ore de repetiții, fără decor şi costume). Spectacolul, creat în 2007, era destinat comemorării atentatelor de la 11 septembrie 2001, cu o unică reprezentaţie, dar datorită succesului, a rămas in repertoriul companiei. Sînt aici variante de doliu, de suferinţă şi moarte, de negociere cu memoria, cu amintirea unei persoane dragi. O suită cu trei dansatori şi o dansatoare se transformă într-un cortegiu funerar. Dintr-un ansamblu în care, la un moment dat, se formează un cuplu, dispar pe rînd aproape toţi dansatorii, fata din cuplu „dizolvîndu-se“ din braţele partenerului (o scenă în spiritul Marthei, datorită prelucrării coregrafice a emoţiei şi formei abstracte a dansului).
Celelalte două piese sînt, prin comparaţie, ceva mai axate pe narativitate. Cursa în labirint este o coregrafie a Marthei care reimaginează mitul lui Tezeu şi întîlnirea cu Minotaurul, din perspectiva Ariadnei, într-o formă fără decor. Ultima piesă, Ţinutul împădurit, este o coregrafie a lui Pontus Lidberg care imaginează o structură de grup lineară în care un dansator singur devine contrapunct.
După vizionarea acestei arhive performative, romantismul Marthei Graham pare indubitabil, atît în structurile coregrafice narative, cît şi în cele abstracte, ambele susţinute de corpuri şi execuţii fizice perfecte. Dacă inovaţiile Marthei îşi păstrează valabilitatea şi astăzi, este pentru că ele erau substanţiale la nivelul tehnicii şi au stat la baza dezvoltării ulterioare a limbajului coregrafic, inclusiv de către antiromanticul Merce Cunningham.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Silviu Pavel
