Procesul

● Teroare de Ferdinand von Schirach, traducerea: Ciprian Marinescu. Regia: Bobi Pricop, scenografia: Nikola Toromanov, asistent regie: Kacsó Judit-Andrea, asistent scenografie: Denisa Berceanu, regizor tehnic: Stelian Chiţacu. Cu: Monica Ristea, Theo Marton, Richard Balint, Elena Purea, Mihai Crăciun, Ale Țifrea, Laura Mihalache, Ștefan Mura. Sufleur: Laura Moldovan. Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“. 

Unul dintre regizorii interesaţi – poate chiar obsedaţi – de dramaturgia contemporană, Bobi Pricop a adus de curînd în premieră o nouă piesă la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“. Teroare, de Ferdinand von Schirach, revizitează o serie de cazuri care se studiază în Facultatea de Drept şi care pun în discuţie diverse principii, precum şi modul concret în care acestea se aplică în practică: răul cel mai mic versus răul cel mare, prevalenţa principiilor asupra situaţiilor concrete, sistemul ierarhic şi „ordinul nu se discută“ în armată etc. Premisa narativă este simplă: un avion de vînătoare intervine pentru a rezolva o situaţie de criză, respectiv deturnarea de către un terorist a unui avion de linie. Teroristul ameninţă să prăbuşească aeronava cu pasageri peste un stadion cu 70.000 de oameni, iar ministrul Apărării decide să nu o doboare. Însă pilotul avionului de vînătoare o va face, fără ordin, ucigînd pasagerii şi salvînd oamenii de la sol. Pilotul este judecat pentru crimă și textul redă procesul, punînd sub lupă, una cîte una, legi, reguli militare, calităţi umane, chestionînd unde încep şi se termină principiile şi umanitatea, ce poate funcţiona într-o situaţie imposibilă, pentru care nu există o rezolvare fericită, care este rolul statului în raport cu individul, dacă convenţiile (precum statul, regulile juridice etc.) au limite – dincolo de care omul poate interveni – şi care sînt acestea. Însă cum miza textului şi a spectacolului este tocmai dezbaterea acestor teme – dacă principiile şi legile care le instituie au rămas „mici“ în raport cu viaţa şi infinitatea de situaţii practice imposibil de prevăzut –, nu le voi discuta aici, căci ar însemna să îi răpesc spectatorului plăcerea ascultării unor argumentaţii şi reflectarea asupra validităţii acestora. Căci rolul publicului în spectacol, pe lîngă cel de clasic, de martor, este de data aceasta şi de jurat, astfel că, la final, el trebuie să dea verdictul, pe care judecătoarea îl va susţine/justifica juridic (există două finaluri, în funcţie de condamnarea sau achitarea acuzatului).

Teroare aminteşte de filmele cu procese, care pun în discuţie subiecte sensibile (precum Procesul maimuţelor, care chestiona criza identitară a societăţii americane prin prisma conflictului dintre evoluţionişti şi credincioşi, film care are la bază o piesă de teatru şi un proces real). De aici, structura lineară – acţiunea este constituită integral din proces, fără naraţiuni secundare –, simetrică (alternanţa argument-contrargument la interogarea martorilor şi susţinerea pledoariilor), cu o dinamică constantă. Din scriitură, spectatorii sînt poziţionaţi ca juraţi, deci integraţi în convenţie, ceea ce duce la o dilemă: care este, în spectacol, proporţia între convenţia teatrală explicită şi aparenţa de realitate? Aici, spectacolul lui Bobi Pricop răspunde ingenios. Scenograful Nikola Toromanov a creat o sală de tribunal pe scena mare a teatrului, a cărei amploare este comparabilă cu cea a scenei mari de la Teatrul Naţional din Bucureşti, ambele ridicînd aceleaşi probleme de configurare scenografică (pe care artistul bulgar ştie să le rezolve cu măiestrie, de exemplu, în Vizita bătrînei doamne, la Bucureşti, a construit un oraş pe verticală). Detaliul care face diferenţa între acest decor extraordinar şi unul banal (care aici ar fi fost nefuncţional) este că întreaga construcţie a spaţiului – o prismă răsturnată – porneşte şi completează decoraţiunile reale ale sălii de spectacol astfel încît este anulată complet senzaţia de decor de teatru, de artificial, iar spaţiul de joc devine „civil“. Pe de o parte, asta plasează publicul, învestit ca jurat, în „realitatea“ imediată şi îl responsabilizează (induce starea de responsabilitate), pe de altă parte, dă autoritate sălii de judecată. Este exploatată senzaţia de strivire pe care o dă spaţiul amplu, făcînd simţită greutatea răspunderii juraţilor pentru viaţa unui om (acuzatul) şi, ca într-o Matrioşkă, şi a acuzatului pentru vieţile pe care le-a sacrificat sau salvat. Însă montarea spectacolului la sala mare are un impediment: distanţa dintre actanţi şi public este mult prea mare pentru un contact direct. Astfel, în timpul pledoariilor reapare teatralitatea: actorii simt nevoia să revină la instrumentele teatrale pentru a acoperi spaţiul dintre ei şi spectatorii-juraţi.

Bobi Pricop poziţionează unele personaje cu spatele la public, arătîndu-le chipul în prim-plan, pe un ecran de dimensiuni mari. Este o multiperspectivare care sugerează că adevărul este subiectiv. Acuzatul (Theo Marton) este profund tulburat, deşi face eforturi să-şi păstreze siguranţa cazonă. Martorul militar (Mihai Crăciun) funcţionează exact pe dos: impasibilitatea sa este rareori traversată de emoţie. Soţia uneia dintre victime (Ale Ţifrea) este împietrită de durere, la propriu: chipul este inexpresiv, secătuit de suferinţă. Avocatul acuzatului (Richard Balint) este cel mai ludic, intervine în forţă, cu nerv, dar fără să se emoţioneze. În schimb, procuroarea (Elena Purea) îşi păstrează aparenţa de „stîncă“, deşi argumentele ei trădează emotivitatea. Tronînd în fundal, deasupra tuturor, judecătoarea (Monica Ristea) are un calm imperturbabil, sub care nu se prea poate ghici ce se ascunde. Personajele jonglează astfel cu impasibilitatea şi emoţia, iar măiestria lor în a ascunde ce nu vor să se vadă îi vizează direct pe juraţi, adică publicul, care votează verdictul.

Pe site-ul http://terror.theater/en sînt monitorizate verdictele date în toate reprezentaţiile cu această piesă pe glob. Este interesant cît de strict sînt interpretate principiile în funcţie de geografie (de sistemul juridic şi de valorile sociale). Odată cu premiera de la Tîrgu Mureş, România a intrat şi ea pe această hartă. Vom vedea cum vor evolua lucrurile. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Cristina Gânj