Istoria unui teatru

● Idiş? Text şi versuri: Peca Ștefan; ideea, dramaturgia, regia artistică: Andreea Vălean; scenografia: Mălina Ionescu; asistent costume: Monica Nedelcu; coregrafia: Andreea Duță; muzica: Mihai Prejban; grafica: Dimitris Palade. Cu: Katia Pascariu, Lucian Ionescu, Iolanda Covaci, Anka Levana, Natalie Ester, Marius Călugărița, Mircea Dragoman. TES Orchestra: Bogdan Lifșin, Rodica Gancea, Feras Sarmini, Sergiu Marin, Mihai Pintenaru. Teatrul Evreiesc de Stat. 

Proiect al Andreei Vălean şi al lui Peca Ştefan, spectacolul Idiş? recuperează istoria teatrului evreiesc din România de-a lungul a aproape 150 de ani, de la înfiinţarea primei trupe profesioniste de teatru de limbă idiş din lume, la Iaşi, în 1876, de către Avram Goldfaden, la direcţiile pe care ar trebui să le urmeze astăzi Teatrul Evreiesc de Stat. Bazat pe o documentare consistentă, spectacolul se constituie într-o succesiune de episoade esenţiale din istoria teatrului, cu două coperţi plasate în actualitate: repetiţiile pentru un spectacol sînt presărate cu conflictele dintre două tabere, susţinătorii continuării producerii spectacolelor în limba idiş, cu riscul de a avea un public redus, şi cei care vor să deschidă teatrul spre un public nevorbitor de idiş (evrei sau nu), păstrînd şi promovînd cultura evreiască, dincolo de limbă. Este limba animatoarea unei culturi, chiar şi cînd au rămas puţini vorbitori? Poate o limbă să ţină captivă o cultură? Poate o cultură să îşi dezvolte identitatea fără să aibă o limbă proprie? A renunţa la o limbă – sau a-i acorda un rol secundar – înseamnă a abandona o cultură? Argumentele de o parte şi alta în această dezbatere sînt parţial valabile, iar spectacolul şi creatorii lui nu dau / nu pot da un răspuns tranşant. Oricum, la TES (a cărei directoare, Maia Morgenstern, apare ca personaj în interpretarea actriţei Natalie Ester), se joacă de mai mulţi ani spectacole şi în limba română.

Între aceste coperţi, istoria teatrului de limbă idiş, de la companie privată la instituţie de stat, se împleteşte cu istoria ţării și cu evoluția perspectivei publice (sociale, politice, juridice) asupra evreilor. Antisemitismul moderat din secolul al XIX-lea (evreii nu puteau deţine pămînt, se ocupau cu negoţul şi alcătuiau o parte importantă din burghezia locală, atrăgînd antipatia patrioţilor treziţi de Unirea Principatelor Române de la 1859) apare în portretul caricaturizat al lui Mihai Eminescu, cronicar care a scris despre spectacolele lui Avram Goldfaden, exprimîndu-şi în (alte) articole şi antipatia faţă de „străini“, inclusiv evrei. Adoptarea Constituţiei de la 1923, cînd evreilor indigeni li se acordă dreptul de a deveni cetăţeni români, pare un moment de triumf care se va răsfrînge şi asupra teatrului, dar în anii ’30 se simte deja influenţa antisemitimismului european. Perioada celui de-al Doilea Război Mondial, poate cea mai cunoscută publicului din istoria teatrului evreiesc datorită Jurnalului lui Mihai Sebastian, o lectură răspîndită astăzi, aduce înfiinţarea teatrului de revistă Baraşeum. La Baraşeum se interzice limba idiş (se joacă autori neromâni numai în limba română), actorilor evrei li se interzice să joace în alte teatre, iar tristeţea este interzisă definitiv (o perversă formă de abuz, de a obliga actorii evrei să producă spectacole comice în timp ce comunitatea îşi pierdea drepturile, demnitatea şi viaţa). Instaurarea regimului comunist determină emigrarea masivă a evreilor în nou creatul stat Israel, iar cei rămaşi aici împărtăşesc, cot la cot cu restul populaţiei, lipsurile de tot felul, de la libertăţi la alimente.

Vălean şi Peca folosesc formule teatrale diferite pentru fiecare episod istoric (dramă, comedie, muzical, parodie, vodevil etc.). Actorii trec dintr-un personaj în altul, dintr-un timp în altul şi dintr-o estetică în alta (unul singur pare a se afla mai mereu în aceeaşi poziţie, personajul regizorului, jucat de Lucian Ionescu). Eminescu îşi scrie cronica în ritm de hip-hop, un fragment de teatru muncitoresc dă o idee despre experimentalismul anilor ’20, la Baraşeum se cîntă, se rîde şi se dansează ca într-un cabaret, iar anii post-război sînt ilustraţi prin scene dramatice. Actorii fac faţă, mai bine sau mai greu, provocărilor unor schimbări multiple şi rapide de registru, unor texte prea lungi sau unor formule teatrale insuficient lucrate (de exemplu, hip-hop-ul lui Eminescu este lung şi devine neinteligibil). Şi conexiunea dintre episoade este uneori stîngace (buletinele de ştiri par să anunţe data precisă a acţiunii din scena următoare, dar, de fapt, stabilesc la modul general epoca, scena care succede plasîndu-se într-un timp ulterior; exemplu: radiojurnal din 1948, timpul acţiunii scenice este 1959-1960). Însă spectacolul are meritele sale ca informaţie – consistentă şi contextualizată – şi pentru stabilirea unui cadru de (re)gîndire a teatrului evreiesc contemporan. Limba idiş (dialect germanic vorbit de evreii din Europa Centrală şi de Est) funcţionează aici ca simbol al culturii ebraice. Conservarea ei în teatru se leagă de identitate şi de moştenire, şi acestea sînt coordonatele pe care trebuie să le redefinească astăzi Teatrul Evreiesc de Stat.

Există aici un personaj interesant din motive ce exced problematica spectacolului: Ana Pauker. Tovarăşa de Fier a Partidului Muncitoresc Român face o vizită în culisele Teatrului Evreiesc de Stat. Personajul apare şi într-un alt spectacol, Cultul personalităţii, creat de Mihai Lukács la Macaz. Cele două portrete sînt complet diferite. În Cultul personalităţii, Oana Rusu creează o Ana Pauker în deplină putere, dominatoare, fascinantă şi periculoasă ca un şarpe, iar momentul de fragilitate nu îi conferă slăbiciune, ci puterea de a acuza (face un rechizitoriu necruţător celor care i-au produs căderea). În Idiş?, Katia Pascariu portretizează o Ana Pauker pe moarte, a cărei putere pierdută se vede în prezenţa însoţitorului ei, nu o gardă de corp, ci un gardian. Ana, o femeie obsedată de recuperarea adevărului ei despre propria biografie, se confruntă cu perspectiva deloc măgulitoare a celorlalţi asupra ei (şi cu derapajul ideologiei pe care o susţinuse), dar este capabilă încă, dacă nu să fascineze, măcar să impresioneze. Este interesant acest dublu portret, faţa şi reversul unei personalităţi puternice şi controversate, două perspective diferite, fără a fi în esenţă antagonice. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Oana Monica Nae