Zgomotul şi furia

● Triburi. Codul bunelor BARIERE de Nina Raine, regia şi traducerea: Vlad Cristache. Cu: Gabriel Răuţă, Isabela Neamțu, Răzvan Bănică, Rareș Andrici, Cristina Juncu, Diana Roman. Scenografia: Mădălina Niculae, Andreea Tecla. Asistenţa de regie: Luana Hagiu. Teatrul Nottara. 

Piesa Ninei Raine, Triburi, multipremiată în 2012 (Drama Desk Award, Obie Award, Off-Broadway Alliance Award), abordează împărţirea societăţii pe diferite comunităţi, cu valori proprii, care se intersectează şi ar trebui să funcţioneze împreună. Este un text despre apartenenţă, empatie şi educarea gîndirii, despre singurătatea anormativilor, intoleranţă şi limite, despre libertate (de expresie) şi haos. O familie de auzitori (termen folosit în relaţie cu persoane hipoacuzice) are un copil surd. Ceilalţi doi copii aud. Familia este din clasa de mijloc, cu părinţi intelectuali şi copii cu preocupări umaniste şi artistice (Daniel scrie o teză de doctorat despre limbaj, Ruth cîntă muzică de operă). În familie domneşte o libertate totală, care permite exprimarea fără menajamente a opiniilor, chiar dacă ele rănesc. Tatăl (Gabriel Răuţă) este campionul acestui joc de-a neîngrădirea adevărului (sau de-a exhibarea mizantropiei, depinde din ce parte privim), şi asta fragilizează căsnicia sa cu Beth (Isabela Neamţu), dar şi relaţia cu copiii, care rezistă cum pot valului de critici. -Billy (Rareş Andrici) este cel mai protejat – „datorită“ faptului că este surd –, dar asta se dovedeşte o capcană, întrucît el suportă direct urmările viziunii tatălui său cu privire la statutul său de hipoacuzic. Tatăl l-a învăţat să citească de pe buze, dar nu şi limbajul semnelor, i-a limitat contactul cu comunitatea surzilor, îi refuză constant identitatea de persoană hipoacuzică, adică specificitatea. Îl tratează ca pe un auzitor, dar nu îl aude. Căci deşi Billy este surdul, cea care „nu aude“ este familia sa.

Grupul familial, cu regulile sale, se confruntă cu alte grupuri, cu alte reguli, precum comunitatea surzilor, cea a auzitorilor cu prejudecăţi la adresa persoanelor cu dizabilităţi sau a celor care aud parţial. Fiecare grup, format conştient sau intuitiv, are valori şi perspective specifice asupra lumii. Nina Raine plasează subiectul într-o zonă intersecţională, în care include stereotipurile discriminării persoanelor cu dizabilităţi, mentalitatea clasei de mijloc, structura socială a comunităţii hipoacuzicilor. Una dintre realităţile cu care se confruntă Billy şi prietena sa în curs de surzire, Sylvia (Diana Roman), este faptul că societatea hipoacuzicilor o copiază pe cea obişnuită, adică este ierarhică, iar integrarea se face pe baza unui statut pe care o persoană îl capătă în funcţie de anumite criterii precum originea familială (surzi, auzitori), nivelul hipoacuziei, abilităţile sociale (citit pe buze, comunicare prin limbajul semnelor) etc. Billy nu e nici acolo, nici aici, iar Sylvia se află şi ea la mijloc, dar în alt fel decît Billy. Fiecare este singur între două universuri pe care nu le poate conecta din cauza intransigenţelor de o parte şi alta.

Spectacolul lui Vlad Cristache plasează povestea în realitatea cotidiană, cu o prezentare frustă a argumentelor – care sînt uneori pe muchie de cuţit – pe diferite subiecte din tematica hipoacuziei (este / nu este dizabilitate, limbajul semnelor, ca o limbă distinctă, versus cititul de pe buze, apartenenţa la societatea auzitorilor versus cea la comunitatea surzilor etc.). Regizorul integrează în spectacol, pe nişte ecrane, trei tipuri de comunicare prin definirea unor cuvinte-cheie în analiza temei (familie, trib, comunitate, minoritate, linişte etc.): verbală, scrisă, prin limbajul semnelor. Moduri de comunicare diferite, dar acelaşi conţinut.

Se conturează un univers gălăgios, căci familia lui Billy este producătoare de decibeli: ţipete, bufnituri, fredonat, muzică la radio sau pe Internet, cu volum la maximum. E un zgomot care îl face pe Billy invizibil, căci familia nu îl implică în gălăgia ei. Cînd Billy reclamă furios atenţie, conflictul nu doar că pulverizează relaţia dintre ei, ci produce şi prăbuşirea fiecăruia. Căci funcţionînd ca un monolit, familia lui Billy se dezintegrează atunci cînd unul dintre membrii ei pleacă. Cum Billy şi Sylvia acuză că nu aparţin universurilor familiale proprii şi nici comunităţii generice a hipoacuzicilor, ar fi fost interesant de explorat lumile lor interioare. Dar spectacolul păstrează perspectiva auzitorilor, gălăgioasă, fără să întredeschidă uşa către lumea surzilor. Ce simte Billy cînd stă tăcut în timp ce zgomotul şi agitaţia din jurul său sînt tot mai mari? Unde se refugiază cînd ceilalţi îl ignoră? Nu ştim, căci regizorul alege să rămînă în paradigma realistă, poate mai clară pentru urmărirea disputelor asupra hipoacuziei, deşi reducţionistă şi cu oarecare neglijenţe în detalii. De exemplu, Billy şi Sylvia răspund la întrebări punctuale adresate de personaje aflate cu spatele sau cu capul în jos, fiind evident că nu puteau citi de pe buze. Interpreţii părinţilor sînt prea tineri pentru cei 50 de ani pe care îi au personajele, iar copiii se comportă impropriu pentru vîrsta lor (în jur de 20): Ruth şi Daniel se încaieră frăţeşte, rostogolindu-se pe jos, în timp ce venise în vizită, pentru prima dată, iubita lui Billy. Nu se deduce din spectacol care este ordinea fraţilor, dar în familiile cu mai mulţi copii, relaţiile dintre aceştia sînt marcate de statutul fiecăruia (frate mare, mijlociu, mic), iar personajele de aici nu sînt încă suficient de mature pentru ca acest lucru să nu mai conteze. De exemplu, ar fi fost interesant de înţeles dependenţa psihică a lui Daniel de Billy prin prisma faptului că el este fratele mai mare (şi aparent puternic).

Rareş Andrici şi Gabriel Răuţă se descurcă foarte bine în roluri grele, primul ca tehnică – rolul lui Andrici, ca şi cel al Dianei Roman, implică atît comunicarea vorbită, deficitară la Billy, care nu a auzit niciodată, cît şi pe cea prin limbajul semnelor –, celălalt deoarece concentrează gîndirea retrogradă în raport cu hipoacuzici. Daniel (Răzvan Bănică) are o involuţie complexă, de la exuberanţă zeflemitoare la instabilitate psihică. Ruth (Cristina Juncu) e oarecum abandonată în atenţia generală, ca şi Beth.

Triburi. Codul bunelor BARIERE vorbeşte despre oameni suspendaţi între două lumi, încercînd să facă faţă stereotipiilor, din societate şi familie, despre propria condiţie. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Ciprian Duica