Profetul urii

● Martiri de Marius von Mayenburg, traducerea: Elise Wilk, regia: Vlad Massaci, scenografia: Iuliana Vîlsan, muzica: Vlaicu Golcea, light design: Alin Popa, video: Dilmana Yordanova / KOTKI visuals. Cu participarea Veronicăi Martinoiu (voce). Asistent regie / Producător delegat: Teodora Petre. Cu: Oana Albu, Irina Velcescu, Virgil Aioanei, Avram Birău, Alex Bogdan, Mihaela Rădescu, Rareș Florin Stoica, Oana Pușcatu / Cătălina Mihai, Teodora Petre. Teatrul Mic. 

Martiri, piesa lui Marius von Mayenburg, pare să fi trezit interesul în România (a fost montată de cel puţin patru ori). Textul vorbeşte despre religie ca instrument pentru obţinerea puterii şi a fost vizionar la vremea lui, în 2012. Radicalizarea religioasă a fost folosită de către ISIS în lupta pentru acaparare teritorială şi dominaţie în Orientul Mijlociu şi, ulterior, la instaurarea terorii în lume. Dar terorizarea constantă a Occidentului, în special a Europei, a devenit vizibilă după 2012 (Anders Behring Breivik comisese deja masacrul de la Oslo, dar acţiunea sa nu a fost motivată religios), astfel că von Mayenburg s-a dovedit, ironic spus, un profet.

Martiri este un studiu de caz ficţional privind transformarea unui adolescent într-un creştin fervent, care urmează nu calea apostolică, ci pe cea christică. Benjamin porneşte o cruciadă (după cum zice chiar diriginta lui) împotriva tuturor, a sistemului educaţional, a familiei proprii, a colegilor și Bisericii. Pentru problemele cotidiene cu care se confruntă, de la ora de înot la referatul la istorie, el găseşte răspunsuri în Biblie. Doar că Benjamin pare a găsi numai pasajele agresive, Dumnezeul lui nu este unul al iubirii, ci al răzbunării. Cu Biblia în mînă, burduşit de citate pe care le scuipă hemoragic, cu ardoare dementă, adolescentul captivează şi manipulează pe (aproape) toată lumea, ba chiar reuşeşte să îşi creeze un adversar, ulterior inamic, pentru dispute: diriginta, profesoară de biologie. Se reiterează astfel, în plan fizic, dezbaterile dintre evoluţionişti şi creaţionişti, iar într-un plan metafizic, lupta lui Iisus cu diavolul. Benjamin o atrage pe profesoară în demenţa lui, alimentîndu-i nevoia de a contraargumenta ştiinţific, o demonizează subtil, proiectînd-o într-un conflict cu restul lumii, o decredibilizează treptat astfel încît, în momentul în care o atacă public, ea nu are nici un aliat. Poziţionîndu-se ca un nou Iisus, un deţinător al adevărului absolut, Benjamin îi domină pe toţi psihologic, astfel încît îi va determina să ucidă pentru el. Demonstraţia lui von Mayenburg este că religia e o formă de putere care îi înlătură pe cei care i se opun. Dar aici sînt cîteva lucruri care trebuie clarificate.

Spectacolul lui Vlad Massaci face vizibile accesele manipulatorii ale lui Benjamin (Alex Bogdan acţionează cu fervoare şi în propovăduirea credinţei, şi în autoproclamarea sa ca prooroc christic, şi în urmărirea scopurilor criminale) şi discordanţele între ceea ce spune şi ceea ce face (moralitatea sa cedează, el are interludii amoroase cu o fată – Cătălina Mihai pe post de Maria Margareta – şi cu un băiat – Rareş Florin Stoica în rolul unei sinteze între apostolul iubit, Ioan, şi trădătorul Iuda; s-ar putea spune că Iisus a căzut în ispită). Mama (Mihaela Rădescu, o Fecioara Maria decăzută), care îl tratează ca pe un copil mic, este complet depăşită de situaţie. Profesoara (Irina Velcescu) este prinsă în capcană şi devine ea însăşi exaltată, ceea ce o face o pradă sigură. Decorul Iulianei Vîlsan este un cub cu desene psihedelice, în alb şi negru (aşa cum sînt şi discursurile politice, inclusiv religioase, fără nuanţe), în care costumele personajelor, în aceeaşi cromatică, se evidenţiază prin pete de culoare (devieri de la normă). Este aici o sugestie de hipnotism ca stare similară fanatismului (religia – opiumul popoarelor), cînd gîndirea critică este anihilată. Benjamin îşi face un ucenic, invocînd argumente biblice, pe care îl alungă însă nu cînd se îndoieşte de credinţa lui, ci cînd nu îi execută ordinele. Religia e doar un instrument, iar Benjamin îl foloseşte conştient. Revoltele sale, dincolo de fervoare religioasă, conţin critici valide la adresa societăţii: tirada împotriva bisericilor goale, inutile şi imense, capătă un subtil accent local prin includerea dimensiunilor Catedralei Mîntuirii Neamului, fără a o nominaliza direct.

Ce lipseşte din text rămîne parţial în umbră şi în spectacol. Ce probleme l-au împins pe Benjamin să caute soluții în Biblie? Dramaturgul nu spune explicit (sînt cîteva piste deschise: divorţul părinţilor, probleme la şcoală etc.), dar în spectacol, la început, băiatul îşi declară dorinţa de a-i domina pe toţi. Nu e tocmai o motivaţie, ci un scop. De ce directoarea (Oana Albu face un personaj-gardian) îl susţine, în ciuda acceselor nevrotice? Aici nu avem răspunsuri, iar întrebarea persistă, mai ales că acţiunile personajului sînt vădit părtinitoare şi nedeontologice. Cu un elev devenit neintegrabil în şcoală, ea ar fi trebuit să o sprijine pe profesoara agresată, dar face exact contrariul. Desigur, textul demonstrează incapacitatea sistemului de educaţie de a soluţiona derapajele unor adolescenţi (de unde şi seria de masacre în şcoli, comise de foşti sau actuali elevi). Dacă, în aceste situaţii, von Mayenburg a fost vag, la finalul textului el este explicit, pentru a asigura logica demonstraţiei. Cu regretul că trebuie să devoalez o parte din text, trebuie să spun că Benjamin se asigură că aliaţii săi, profesorii, cu atenţie induşi în eroare, o crucifică pe dirigintă, singura profetă a adevărului ştiinţific (şi pe deasupra evreică, astfel că analogia biblică devine clară). În spectacol însă se renunţă la răstignire, regizorul mulţumindu-se cu anunţarea posibilei crime, nu şi a modului în care va fi comisă. Din păcate, lipsa acestui detaliu fracturează logica textului sau, cel puţin, îi diminuează serios sensurile. Căci textul demonstrează cum religia este o putere care, radicalizată, funcţionează ca orice mecanism al terorii. Şi asta se face reproducînd exact moartea lui Iisus: martirul devine călău. Evoluţionista este crucificată în numele credinţei. Puterea extremistă, pe orice s-ar întemeia ea (etnie, rasă, religie etc.), îşi elimină adversarii. În lipsa acestei similarităţi, Benjamin este doar un personaj monstruos. Iar în piesa lui Marius von Mayenburg este vorba, totuşi, despre ceva mai mult decît biografia unui personaj ficţional. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Bogdan Catargiu