Corpul marelui război
● Scrisori de pe front. Cu: Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Silvana Mihai, Vitalie Bantaş, Cuzin Toma, Viorel Cojanu, Bogdan Talaşman, Gabriel Costin; regia: Vlad Massaci; scenografia: Ioana Pashca; coregrafia: Florin Fieroiu; light design: Daniel Klinger; muzică şi sound design: Vlaicu Golcea. Producător delegat: Veronica Marinoiu. Teatrul Mic.
Cu un spaţiu aflat în renovare şi un altul (Teatrul Foarte Mic) închis din cauza riscului seismic, Teatrul Mic din Bucureşti a deschis o nouă sală, Studio. Spaţiul se află în Centrul Vechi, pe strada Gabroveni, la numărul 57, într-o clădire de secol XIX, care a aparţinut familiei Juvara, ai cărei moştenitori au închiriat-o teatrului, după ce au renovat-o. O expoziţie cu obiecte şi fotografii parcurge istoricul acestei familii burgheze, traversînd, în acelaşi timp, 150 de ani de istorie românească şi europeană. Şi poate nu este întîmplător că una dintre premierele care au celebrat deschiderea noii săli a fost chiar un spectacol prilejuit de Centenar.
În Scrisori de pe front, regizorul Vlad Massaci combină texte din două volume, cartea cu acelaşi titlu, îngrijită de Mirela Florian, şi Notele de război ale sublocotententului Ioan R. Marinescu, publicate de nepoata acestuia, Irina Nelson. Ambele volume reprezintă recuperări ale unor documente personale epistolare ale combatanţilor din Primul Război Mondial, -atît din partea română, cît şi din cea maghiară. Sînt mărturii ale simplilor soldaţi, preoţilor, comandanţilor, prizonierilor de război, culese din scrisori, cărţi poştale şi jurnale, dar şi fotografii de epocă. Toate alcătuiesc un tablou al războiului văzut la nivel personal, al omului simplu, dînd măsura modului în care evenimentul istoric s-a materializat pentru actanţii săi şi a relaţiei dintre individ şi istorie, dintre realitatea îngrozitoare a luptelor şi discursul oficial glorificator. Istoria mare s-a făcut prin istorii mici, personale, iar mărturiile recuperate din prima conflagraţie mondială diferă, măcar parţial, faţă de perspectiva eroizantă pe care o livrează manualele şcolare. Violenţa, oroarea, chinul marşurilor şi al trăitului în tranşee, foamea, rănile sînt „detalii” care scapă acestei perspective, dar reprezintă sugestiv felul cum marele eveniment a fost resimţit la scara individului. În cartea Mirelei Florian, aceste mărturii individuale sînt contextualizate şi fie integrate în discursul oficial, fie prezentate în contrast cu acesta. Unele mituri se clatină (cel al Unirii ca dorinţă generală a populaţiei de pe teritoriul românesc), altele sînt nuanţate (entuziasmul ţăranilor faţă de război), apar perspective, de regulă, ignorate (cele dinspre partea maghiară). Notele de război ale lui Ioan R. Marinescu alcătuiesc jurnalul unui tînăr combatant din Moldova. Marinescu a căzut în luptă în 1916, la 23 de ani. Pînă atunci a avut timp să scrie impresii şi mai ales să noteze fapte care redau atmosfera de pe front, din interiorul armatei, relaţiile soldaţilor cu superiorii, grozăviile luptelor, mizeria şi, în general, faţa necosmetizată de glorie a unui război.
Regizorul Vlad Massaci foloseşte ambele surse, cu precădere jurnalul lui Marinescu, într-un spectacol atipic din seria Centenarului. În primul rînd, se pune problema modului în care un text epistolar (de regulă, scrisorile recuperate sînt unidirecţionate, de pe front către cei de acasă) sau un jurnal pot fi dramatizate. În ce fel pot ele căpăta substanţă scenică astfel încît să fie mai mult decît o lectură performativă? Aici, Massaci oferă două variante. În prima, jurnalul sublocotenentului Marinescu este citit din dosare, de către actori, ca o mărturie veche. Lectura începe neutru şi alunecă progresiv în teatralitate, actorii devenind, din cititori, personaje şi anulînd astfel distanţa temporală. Atunci devine acum, acolo devine aici, iar mărturiile lui Marinescu devin acţiuni. A doua variantă preia fragmente disparate din Scrisorile de pe front şi le proiectează auditiv într-o scenă în care personajele construiesc, vizual, acţiuni în relaţie cu textele. Personajele şi scrisorile lor, separate vizual şi auditiv, există toate concomitent în scenă. Sînt cîteva naraţiuni personale ale combatanţilor, individualizate dintr-un ocean de poveşti. Actorii îşi extrag personajele din scrisorile şi ziarele vremii, adunate pe o masă, le fac vizibile cîteva momente şi apoi le retrag din lumina reflectoarelor, continuîndu-le evoluţiile în fundal.
În al doilea rînd, se pune problema modului în care poate fi reprezentat scenic războiul. Şi aici, aportul major îi aparţine coregrafului Florin Fieroiu. Susţinut de universul sonor creat de muzicianul Vlai-cu Golcea, Fieroiu coregrafiază, în mai multe registre (comic, grotesc, dramatic), situaţii conflictuale, care pornesc dintr un punct minor pentru a deveni bătălii în toată regula. Scenele configurează un conflict evolutiv, de la fetele care îşi dispută spaţiul de agăţat rufe pe sîrmă, starea de acerbă – şi ridicolă – competiţie între doi călăreţi (costumele cu cal inclus trimit la o parodie a luptelor cavalerilor medievali) pînă la războiul poveştilor şi al perspectivelor, aşa cum au fost ele consemnate în scris. Adică bătălia cu ziare.
Este de remarcat că spectacolele cele mai interesante legate de Centenar s-au configurat în zona mărturiilor şi a istoriilor personale, a istoriei „mici“, nu la nivelul discursurilor glorificatoare şi neutre. Desigur, perspectiva panoramică şi distanţa temporală permit observarea consecinţelor şi a fenomenelor generate de un eveniment major precum războiul, dar privirea în planul personal aduce emoţie şi calibrează corect implicaţiile şi costurile pe care acesta le-a avut. Dintre spectacolele integrate sărbătoririi Centenarului, Scrisori de pe front se individualizează prin sustragerea de la o viziune eroizantă nu doar prin concentrarea asupra detaliilor, a individualului, ci şi prin alegerea corporalităţii drept canal principal de expresie, în detrimentul cuvîntului. Privirea asupra războiului se fixează pe corp, care absoarbe naraţiunile personale şi le topeşte într-un singur set de acţiuni: o agresiune de neoprit.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Mihaela Tulea