De-ale absurdului
● Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett, traducerea: Toma Dănilă și Ania Tudoran-Dănilă. Cu: Constantin Cojocaru. Regia, scenografia, ilustrația muzicală și light design: Toma Dănilă. Afiș: Valentin Vârlan. Unteatru.
Deşi nu este un text absurd, Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett vizează o deraiere exact ca în piesele absurde, dar nu la nivelul limbajului sau al acţiunilor, ci la cel al memoriei. În stilul lui auster şi sumbru, Beckett jonglează aici cu timpul, regretele şi amintirile, care funcţionează pe sistemul scripeţilor. Sînt mai multe momente temporale la care se raportează personajul, unul prezent şi cîteva trecute, recuperate prin înregistrări pe benzi de magnetofon, fiecare dintre acestea constituindu-se drept comentarii la precedentele. Se expune astfel evoluţia perspectivelor în timp asupra unor momente de posibilă fericire şi transformarea regretului în indiferenţă – este o relaţie directă între numele cu tentă scatologică al personajului şi dispreţul lui faţă de aceste capsule de timp. Universul lui Krapp, un bătrîn aproape dizolvat în singurătate, este format exclsuiv din aceste amintiri, emoţii şi reflecţii.
Am văzut mai multe spectacole cu textul lui Beckett (cu Marcel Iureş în regia lui Alexandru Dabija, cu Klaus Maria Brandauer în cea a lui Peter Stein etc.) şi viziunile asupra personajului erau diferite. Un Krapp era clovn fără umor, altul era un soi de ventriloc-păpuşă etc., dar toţi erau dominaţi de (hiper)luciditate. În versiunea de la unteatru a lui Toma Dănilă, personajul creat de Constantin Cojocaru este insuportabil de trist şi asta nu din cauză că actorul ar juca melodramatic angoasa existenţială. În primul rînd, interpretul pare mai vîrstnic decît personajul (care are 69 ani, după cum reiese din text), ceea ce accentuează semnificativ tema bătrîneţii. Raportarea la senectute nu ca la o vîrstă de aur, ci ca la una marcată de neputinţă, însoţită deseori de decrepitudine (involuntară) şi izolare (posibil voluntară), generează o tristeţe profundă. Nu e clar dacă obişnuinţa singurătăţii este toxică sau binecuvîntată, căci Krapp disimulează mult, chiar dacă singurul său spectator este el însuşi. Încercînd să facă lumină prin nebuloasa amintirilor – concretizată în spectacol printr-o ceaţă deasă –, Krapp oscilează între a rememora cu durere (iubirea şi pierderea) şi a-şi nega durerea, complăcîndu-se într-un mizantropism eliberator. Cine se eliberează de regrete, se eliberează de suferinţă, asta e filosofia lui Krapp, bazată pe cinismul că viaţa nu are prea mare valoare (apropo de viziunea dispreţuitoare faţă de trăirile trecutului). Doar că există suspiciunea că bătrînul blufează, căci regretele există, măcar în momentele în care îşi aminteşte de ele. Într-un balans continuu de stări, personajul patinează între luciditatea fără speranţă şi decrepitudinea care precedă moartea. Înconjurat de mobilier îmbătrînit, ca şi el, Krapp se priveşte în oglindă, mai degrabă cu un rictus mortuar decît cu un zîmbet, conştient că acesta este doar un moment intermediar dintr-o prăbuşire lentă în mizerie şi dizolvare.
Pentru acest rol complex, care presupune o economie drastică de mijloace şi un control draconic asupra lor, Constantin Cojocaru renunţă la unele dintre elementele sale stilistice recognoscibile (precum subţierea vocii, care dă replicilor o tentă comico-absurdă). Aici, probabil, este şi meritul regizorului, Toma Dănilă, un actor reconvertit la regie, care a dorit ca Krapp să fie mai degrabă tragic decît grotesc. Spectacolul este o meditaţie tandră, dar lucidă, despre bătrîneţe. Fără frică, dar şi fără iluzie.
● Cîntăreaţa cheală de Eugène Ionesco, traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi. Regia: Radu Iacoban. Scenografia: Tudor Prodan. Light design: Bogdan Gheorghiu. Cu: Ramona Gîngă, Valentin Cristian Terente, Corina Borş, Silviu Debu, Mădălina Anea, Adrian Ştefan. Teatrul „Maria Filotti“ Brăila.
Cu piesa lui Eugène Ionesco, Cîntăreaţa cheală, un alt actor transformat în regizor, Radu Iacoban, plonjează în plin absurd. Exact pe dos decît în Ultima bandă a lui Krapp, unde textul nu e absurd, dar tratează mecanisme care se virusează, precum memoria, aici absurdul domină prin degradarea limbajului pînă la nonsens. Miza lui Iacoban este să dubleze spectacular absurdul prin structuri logice. Se păstrează o aparenţă de narativitate şi coerenţă, cît e posibil în text, suplinită ulterior, atunci cînd limbajul începe să se deşire, de logica tonurilor şi a acţiunilor. Actorii au două planuri de evoluţie, unul la nivelul limbajului, care urmează un text strict, şi altul la nivelul tonalităţilor, care presupune un scenariu fără cuvinte, dar cu sunete. O logică a sonorităţii atrage una a acţiunilor scenice, dar nu este obligatoriu ca ele să fie mereu conectate. De asemenea, planul verbal şi cel non-verbal pot fi disjunctive. Logica se întinde pe pasaje mici sau mari, de la o replică la o scenă. Domnul Smith (Valentin Cristian Terente) şi doamna Smith (Ramona Gîngă) sînt aparent sobri, maturi, ea dominatoare, el cam isteric, au o relaţie parţial conflictuală, ca un cuplu cu vechime. Domnul Martin (Silviu Debu) şi doamna Martin (Corina Borş) sînt tineri, pasionaţi de tenis (după haine), oarecum frivoli, ea expansivă şi aiurită, el cu crize de autoritate răbufnită. Cuplurile seamănă cu cele din piesa lui Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf?. Servitoarea Mary (Mădălina Anea), înaltă, autoritară ca o bonă şi blazată, şi Pompierul (Adrian Ştefan), scund, orgolios, caraghios, formează un cuplu bazat pe complementaritate. Biografiile personajelor, mai precis, caracteristicile lor identitare, sînt create pe lîngă text, dar folosind textul ca resursă brută în sensul că ceea ce are sens este sonoritatea cuvintelor, nu sensul lor gramatical. La toate acestea, regizorul adaugă un filtru comic (supralicitează comicul ionescian), căci dramaturgia tonalităţilor şi acţiunilor conţine diferite tuşe de umor, inclusiv negru. Cum regizorul porneşte de la a „demonta“ teatral definirea textului de către autor drept o „antipiesă“, cutia albă care serveşte drept decor este antonimul cutiei negre (scena goală) a lui Stanislavski, sugerînd, ironic, că există un spectacol acolo unde, teoretic, nu ar trebui să fie. Critica clişeelor, conversaţionale şi existenţiale, aşa cum a intenţionat-o dramaturgul, rămîne, dar miza spectacolului este ieşirea din absurd. Iacoban neagă aici negarea logicii de către Ionescu.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto sus: Toma Dănilă, jos: Radu Aramă
