Mult prea multă fericire
● Minunata lume nouă, după Aldous Huxley, traducerea, dramatizarea şi regia: Catinca Drăgănescu. Cu: Camelia Pintilie / Oana Predescu, Alexandru Popa / Mihai Mitrea, Dan Pughineanu, Mircea Băluță, Andreea Hristu / Ana Udroiu, Ovidiu Ușvat, Bogdan Nechifor, Dana Marineci / Loredana Cosovanu, Mihaela Trofimov / Iulia Samson. Decorul: Andreea Negrilă. Costumele: Elena Gheorghe. Muzica originală: Silent Strike. Mișcarea scenică: Simona Deaconescu. Light design și video: Dan Băsu. Asistent regie: Alina Dum. Teatrul Excelsior.
Odată ce nostalgia dictaturilor a reapărut pe fundalul unui capitalism falimentar, cu viralizarea unor formule de guvernare iliberale, ale căror derapaje autoritariste sînt, deocamdată, înfierate doar din vîrful buzelor, artiştii şi-au reamintit literatura distopică. 1984 de George Orwell, Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, Povestea slujitoarei de Margaret Atwood, Procesul de Franz Kafka, Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift au reapărut în teatru şi film, ca premoniţii ale lumii contemporane. Teatrul Excelsior, al cărui repertoriu pentru publicul tînăr conţine cîteva titluri importante din literatura universală (Împăratul muştelor, Hamlet, The History Boys, Aventurile lui Tom Sawyer), a inclus în această stagiune şi Minunata lume nouă de Aldous Huxley, în viziunea regizoarei Catinca Drăgănescu.
Minunata lume nouă este o variantă coşmarescă a unui capitalism decrepit combinat cu o tehnologizare scăpată de sub control, din care rezultă o umanitate dezechilibrată, care îşi pierde conştiinţa şi emoţia, devenind manipulabilă de către şi în interesul unui liderus maximus abscons. Controlul genetic şi robotizarea generează o societate stratificată, în care calitatea biologică face diferenţa. Yuval Noah Harari anticipează în cartea sa, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, dacă nu o apocalipsă a umanităţii, atunci măcar un viitor îngrijorător în ceea ce priveşte efectul tehnologiei şi al controlului genetic asupra omenirii, confirmînd astfel, la peste 80 de ani distanţă, temerile intuitive ale lui Huxley. Unul dintre efectele posibile pe care le preconizează Harari este reapariţia claselor sociale, dominanţa perfecţiunii biologice (ceea ce poate duce la epurarea celor imperfecţi), un haos al eticii în condiţiile în care, într-o lume cu umanoizi „perfecţi“ şi robotizaţi, conştiinţa va dispărea.
În Minunata lume nouă, Aldous Huxley imaginase o formă inventivă de control al populaţiei prin menţinerea acesteia într-o stare de continuă fericire. Cu ajutorul unui drog (soma) administrat obligatoriu, oamenii se aflau într-o permanentă mulţumire de sine, avînd tot ceea şi-ar fi putut dori. Dependenţa de fericire alterează însă percepţia realităţii, produce un retard al umanităţii (căci, dacă nu mai e nimic de dorit, de cîştigat, de obţinut, se produce autosuficienţa) şi uniformizează. Această stare forţat-pozitivă, dominată de un singur sentiment (se produce o formă de terorism prin obligativitatea ca afectul să fie „arian“, fără alte adaosuri emoţionale), generează o societate artificială, cu indivizi lipsiţi de conştiinţă, obedienţi, depersonalizaţi şi rudimentari ca afect şi mental. Însă cel mai grav atribut al fericirii, induse şi impuse, este că ea devine o armă. Emoţiile negative (tristeţe, durere, furie, disperare, vinovăţie etc.) au un rol important în formarea identităţii umane, iar lipsa lor aseptizează individul, îl invalidează. Anulînd emoţiile negative, autoritatea exercită asupra individului o formă de agresiune. Practic, umanoizii şi Huxley sînt abuzaţi prin menţinerea lor forţată într-o stare de pozitivism.
În spectacolul de la Teatrul Excelsior, regizoarea Catinca Drăgănescu imaginează un univers robotizat şi tehnologizat, în care umanoizii cu profunzimea unor Barbie şi Ken (actorii funcţionează bine într-o coregrafie dinamică ce redă multiplicarea depersonalizării), nişte stereotipuri de gen cu personalitatea jucăriilor sexuale, duc o existenţă monotonă, uniformizată, pe care nu o percep ca atare, căci simţul realităţii le-a fost atrofiat de drogul zilnic. O lume de nenumăraţi Sophia (robotul umanoid) pe dos, adică oameni robotizaţi, menţinuţi într-o stare de fericire tîmpă, care îi face uşor manipulabili întru gloria unui lider cu o personalitate la fel de sterilă. O lume cu o singură dominantă (fericirea), o dictatură a artificialului, în care fiecare are totul, mai puţin pe sine, şi în care toţi sînt fericiţi, dar nu şi diferiţi.
În spectacol, personajele circulă cu biciclul electric (segway) într-o variantă futuristă, sînt îmbrăcate la fel, au acelaşi ton fals entuziast şi nu depăşesc afectul unui preadolescent. În ciuda (sau tocmai din cauza) evoluţiei tehnologice şi genetice, oamenii nu se maturizează emoţional (aici este o conexiune pe care regizoarea o face cu publicul-ţintă al teatrului producător, mizînd, în scenele de confesiuni intime, pe modele de comunicare/relaţionare ale adolescenţilor). Rezultă un univers steril, robotic, uniform şi muzical, căci regizoarea include muzica printre formulele de standardizare a vieţii. Muzica (creaţie Silent Strike) este aici o formă de comunicare, control şi dominare, unul dintre instrumentele agresiunii oficiale, pentru că şi ea forţează/impune fericirea, iar artificialitatea ei se conectează cu cea a întregului univers distopic.
De la un punct încolo însă, tot acest construct performativ devine monoton întrucît, pe de o parte, odată stabilit modelul, el nu mai evoluează, ci se reproduce timp de trei ore, iar pe de altă parte, apariţia contrastului (sălbaticii, oponenţii regimului), care ar fi putut contrabalansa paradigma stabilită pînă în acel moment, nu este suficient de puternică, fiind marcată, paradoxal, de o doză mare de artificial (sălbaticii par la fel de convenţionali ca „fericiţii“, doar că fără intenţie). Insertul din Shakespeare, cu scena balconului din Romeo şi Julieta, ca un contrapunct demonstrativ privind rolul emoţiilor, al artei şi gîndirii critice în raport cu îndobitocirea mult prea fericită, este prea lung şi monoton pentru a dinamiza formatul spectacular deja instalat. Spectacolul ajunge, involuntar, „o lume nouă“ în sine, fără a mai avea forţa de a fi/genera şi comentariu critic.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Adi Tudose
