Corpul feminin, un corp marginal
● Negreşită, spectacol de & cu Mădălina Brândușe, Alina Medoia, Ioana Chițu, Carolina Vozian, Maria Sgârcitu, Alex Horghidan, Mișa Dumitriu, Paula Dunker. Spectacolul a fost creat în cadrul proiectului „Bucharest Love“ co-finanțat de AFCN. Asociația Quantic / Macaz Teatru Coop.
O serie de spectacole abordează în ultima vreme politicile corpului: perspectiva personală şi a societăţii asupra acestuia, corpul ca instrument social şi politic, hipersexualizarea publică şi demonizarea corpului în familie etc. Trebuie precizat din capul locului că este vorba despre producții din altă sferă decît dansul, acolo unde corpul este subiectul principal de spectacol și instrumentul de lucru. O parte dintre aceste demersuri performative de explorare a corpului ţin de afirmarea anormativităţii şi investigarea identităţii de gen, cu toate implicaţiile aferente: stereotipii, restricţii, intoleranţă sau toleranţă condescendentă, agresivitate etc. Apariţia acestor spectacole vine şi din specificitatea anului trecut, marcat de aşa-zisul referendum pentru familie, eşuat juridic şi politic, dar care a scos la suprafaţă conservatorismul, habotnicia şi ura din societate şi le-a lăsat acolo, la vedere, în lumina zilei. Într-unul dintre spectacolele create la Macaz – spaţiu cunoscut ca fiind preocupat de justiţia socială şi de subiecţii marginali –, Negreşită, corpul este explorat la intersecţia dintre feminism, identitate -queer, educaţie precară şi radicalism religios. O serie de prejudecăţi, clişee, arhetipuri de gen şi roluri sociale se manifestă în relaţie cu un corp. Cel mai dureros este că acest corp, astfel încorsetat de rigori sociale, este al altcuiva, căci impunerea restricţiilor se adresează, de regulă, celuilalt. Este aici o nuanţă, căci apărătorii moralei şi ai regulilor îşi exercită intransigenţa pe alţii, nu pe propria piele.
Chiar şi printre spectacolele despre identitatea queer, Negreşită are o tematică aparte. Apartenenţa la comunitatea LGBT este chestionată, în special, ca homosexualitate masculină, restul categoriilor fiind reprezentate, metaforic, de aceasta, întrucît problemele sînt comune tuturor. Dar există şi anumite specificităţi (să ne gîndim, de exemplu, la problematica persoanelor trans). În 2013, UNITER premia pentru debut două creatoare – căci doar ele se încadrau în cerinţele premiului – ale spectacolului Parallel (producător GroundFloor şi Colectiv A, Cluj), Leta Popescu şi Lucia Mărneanu. Parallel a fost, probabil, cel mai vizibil performance local despre identitatea de gen feminină (nu aş risca să spun că fost şi singurul spectacol pe tema asta la vremea respectivă, căci poate au mai fost şi altele, pe care eu să nu le ştiu, dar cel puţin la nivel de impact public, a fost cel mai puternic). Homosexualitatea feminină era tratată din interior, prin naraţiuni personale la nivel afectiv, şi din exterior, prin reprezentarea unui inventar de acţiuni şi reacţii, cu o intenţionată notă (auto)ironică ce potenţa, fără să ascundă, drama unei astfel de persoane într-o societate homofobă. Negreşită continuă acest discurs, conectînd feminismul cu identitatea queer şi cu panoramarea mentalului colectiv, însă într-o notă dramatică.
Pornit de la poveşti personale din Republica Moldova, în care integrează statistici neutre, spectacolul se joacă puţin şi cu clişeele identității naționale. Basarabia este mereu o terra incognita pentru români, deşi ne place să ne-o apropriem în discursurile patriotarde, dar despre care, de fapt, nu ştim mare lucru. Ceea ce credem că ştim este, de fapt, perspectiva noastră asupra acestei ţări, ceea ce reprezintă ea pentru noi mai degrabă decît cum este ea în realitate. Există însă unele caracteristici aparent confirmate, inclusiv în spectacolele de acolo (ca acelea ale Nicoletei Esinencu de la Teatru Spălătorie din Chişinău), precum conservatorismul religios şi educaţia rudimentară, inclusiv în ceea ce priveşte sexul şi genul. Religiozitatea, aparent generalizată, vizează mai degrabă norme comportamentele decît valori spirituale. Eul narator feminin din Negreşită părăseşte această ţară încremenită într-o educaţie şi o morală de secolul al XIX-lea, dominată de homofobie, misoginism, machism şi religiozitate, cărora le-a fost victimă, pentru un Bucureşti cosmopolit, parte din Uniunea Europeană a tuturor visurilor. Capitala României este o metropolă, măcar ca dimensiuni. Şi dimensiunile contează, căci fata noastră din Moldova s-ar putea pierde în uriaşul cosmopolis, iar asta este tot ce îşi doreşte: un anonimat care să îi permită să fie ea însăşi, să trăiască după propriile dorinţe şi reguli, fără ca asta să atragă judecata, ba chiar condamnarea din partea societăţii. Însă, în Bucureşti, ea se confruntă cu alt tip de intoleranţă şi discriminare – cu misoginismul, condescendenţa de gen, abuzul verbal („Te învăţ eu să îţi placă bărbaţii“ – se poate intui varietatea de violenţe verbale în jurul acestei idei). Dacă homosexualitatea masculină este pasibilă de violenţă fizică din partea heterosexualilor, cea feminină este supusă abuzului psihic, agresiunii verbale şi, eventual, fizice, umilirii publice, hărţuirii (toate sînt forme de bullying). Deci două axe par a traversa spectacolul: dezvoltarea unor diferite tipuri de expresie a homofobiei de către comunităţi urbane, în funcţie de caracteristicile polis-ului, şi afirmarea unui feminism queer, puţin vizibil/exprimat în teatrul local.
În Negreșită, corpuri fluide se insinuează în interioare intime, alcătuite din paturi şi perne. Identitatea naratoarei trece de la o actriță la alta (Alina Medoia, Ioana Chiţu, Mădălina Brînduşe), transcende corpul, care este doar o formă. Eul se mulează în corp ca un lichid într-un vas, fiind reprezentativ pentru o serie de identităţi specifice. O identitate este forţată să se dezvolte în funcţie de ce e în jurul ei, de mentalităţi, prejudecăţi, stereotipuri, agresiuni. Ostracizată în public, ea se poate afirma numai în intimitate, de aceea spaţiul în care „se aude“ naratoarea este unul personal.
Negreșită este un spectacol destinat în egală măsură comunităţii de gen, ca împărtăşire a traumelor şi, prin asta, ca vindecare şi solidarizare, dar şi heteronormativilor, ca o formă de cunoaştere din interior a identităţii queer. E despre sine pentru sine şi pentru ceilalţi.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Nicu Lazur