● Tabu. Echipa: Paul Dunca, Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Ruxandra Maniu, Zita Moldovan, Cristina Oprea, Alexandru Potocean, David Schwartz, Marian Ursan, Iulia Vaida. O producție a Asociației CARUSEL în parteneriat cu MACAZ – Teatru Coop. Mulțumiri speciale: Carmen, Genoveva, Petre, Profa, Septimiu, Vasilina, Viorica. MACAZ – Teatru Coop. 

Recenta premieră de la Macaz Teatru Coop, Tabu, este un documentar minim ficţionalizat despre viaţa lucrătoarelor sexuale. Tema surprinde prin abordare, iar regizorul David Schwartz, prin modul în care o teatralizează.

Aşa cum îi este specific lui Schwartz şi echipelor cu care lucrează (în cazul de faţă, pentru documentare şi scenariu, actriţa Alice Monica Marinescu şi Cristina Oprea, Iulia Vaida şi Marian Ursan de la Asociaţia Carusel), interesul asupra subiectului vine din explorarea unor arii sociale marginale şi a contextelor care le generează sau le favorizează. În cazul de faţă, abordarea creatorilor vizează sexul comercial ca profesie. Prin urmare, sînt studiate contextul care determină personajele să facă „alegerea“ ocupaţională şi condiţiile de muncă. Precizarea privind perspectiva performativă asupra subiectului, făcută în cadrul discuţiei post-spectacol, este importantă, căci prostituţia este o temă „spectaculoasă“, fiind adesea însoţită de violenţă şi abuz şi conectată cu infracţiuni precum traficul de persoane, sechestrare, loviri etc. Prin urmare, partea infracţională este cea vizibilă, dar, dincolo de asta, există şi sexul comercial, care, fără a fi legal (din 2014, prostituţia este dezincriminată în Codul Penal, dar rămîne activitate ilegală, pedepsită cu amendă) sau lipsit de pericole, iese din sfera violenţei şi intră în cea a muncii rutinate. Lucrătoarele sexuale îşi aleg în cunoştinţă de cauză ocupaţia care să le asigure un venit decent. De ce fac asta şi cum trăiesc, cum poate fi compatibilă o viaţă de familie normală cu prostituţia – acestea sînt întrebările care determină demersul performativ din Tabu. Aşa că, din punctul acesta de vedere, perspectiva este neaşteptată, spectacolul aduce informaţii noi în atenţia publică (latura „banală“ a prostituţiei este foarte puţin cunoscută) şi stîrneşte, măcar pentru moment, o reflecție a spectatorului asupra propriei relaţii cu serviciul (personajele înfruntă publicul: „Tu de ce lucrezi? Nu tot pentru bani?“ – cea mai importantă funcţie a muncii este de a acoperi costurile vieţii). Relaţia dintre viaţa conform normei sociale şi munca anormativă ce îi asigură resursele este spectaculoasă tocmai prin contradicţia termenilor.

După ce au documentat o serie de cazuri, autorii spectacolului au creat două biografii ficţionale, bazate pe caractere reale. Scenariul este construit în sistem verbatim (interviuri cu persoane reale, redate fidel), iar ficţionalizarea intervine prin altoirea unor detalii din mai multe poveşti personale pe un singur schelet şi prin construcţia ludică a personajelor. Gianina şi Nicol se ocupă cu sexul comercial şi fiecare dintre ele are acasă un soţ – care cîştigă puţin sau deloc – şi mai mulţi copii. Dorinţa lor este ca familiile, în special copiii, să aibă acelaşi nivel de trai ca ceilalţi, „nu mai mult, dar nici mai puţin“. Tabu panoramează modul în care acest univers casnic (bucuriile, necazurile şi banalităţile unor existenţe oarecare) se intersectează cu o muncă aparent incompatibilă cu viaţa de familie – elemente cu texturi diferite ajung să se ordoneze coerent în vieţile unor oameni – şi contextul (mediile de provenienţă ale personajelor, dominate de sărăcie şi de lipsa educaţiei) care duce la o astfel de simbioză.

Un alt aspect al spectacolului este teatralitatea: deşi e documentar, aparenţa lui este de mocumentar (un show comic care, sub forma unui documentar, prezintă evenimente sau persoane fictive). Formula e răsturnată: la mocumentar, ficţiunea este prezentată drept realitate, în Tabu, realitatea este teatralizată pînă cînd dă senzaţia de ficţiune. Scenele narative sînt alternate de declaraţiile personajelor în faţa unui auditoriu (publicul preia rolul investigatorului din filmele documentare, iar selfie-urile cu care personajele încep mărturisirile trimit la camera de filmat). Fetele iau caimacul: scena de început, cînd fac schimb de reţete culinare în timp ce îşi aşteaptă clienţii, fentează senzaţia de neverosimil prin autenticitatea personajelor şi umorul terestru, cu care actriţele jonglează abil, oprindu se exact acolo unde realitatea devine cărnoasă, fără a cădea în păcatul supralicitării. Multele mici eşecuri din biografiile fetelor s-au acumulat în experienţe negative, dar asta nu le-a afectat umanitatea, nu le-a vidat de emoţie şi nu le-a acrit, ele se încăpăţînează să trăiască normal, indiferent de munca pe care o fac şi care le înfundă pe zi ce trece. Sînt fascinante în determinarea lor de a fi adecvate normei, de a fi parte din societatea care le marginalizează. Personajul Ruxandrei Maniu este o gospodină bonomă, o mamă autoritară cu copiii, care trebuie să aibă un viitor mai bun decît prezentul ei, şi o soţie tandră cu soţul invalid. Personajul Zitei Moldovan are un istoric de dependenţă de droguri, care nu îl fragilizează, ci îl maturizează, căci devine puternic prin seninătatea cu care îşi acceptă viaţa. Soţii lor sînt caractere la fel de vivante pe scenă: Alexandru Fifea face o creaţie de limbaj şi pune toată identitatea personajului în modul de a vorbi, defectuos gramatical şi afectuos cu familia, de unde se vede că este un pic „ţinut sub papuc“ de soţie şi exploatat de copii; personajul lui Alexandru Potocean este diferit, gestionează cu greutate profesia soţiei, care îi răneşte dragostea pentru ea şi demnitatea lui de bărbat, astfel că ajunge uneori la marginea geloziei şi patinează spre agresivitate. Este aici una dintre cele mai bune demonstraţii de actorie, cu personaje vînoase, jucate cu delicateţea unui ceasornicar pasionat.

Tabu este un spectacol surprinzător prin perspectiva pe care o are asupra prostituţiei şi prin informaţiile pe care le aduce, şi dens ca teatralitate, fiind o demonstraţie de cum se poate face teatru social fără a pierde „teatrul“ din expresie. Singurul lucru nesurprinzător este precaritatea resurselor de care dispune teatrul independent, producător constant de spectacole sociale. Dar asta este, mereu, o altă discuţie. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Nicu Lazur