Care-i faza cu M*A*S*H?

● Anul dispărut. 1996 de Peca Ştefan, regie: Ana Mărgineanu, scenografie: arh. Gabi Albu, coregrafie: András Lóránt, asistent coregrafie: Deak Orsolya, video-design: Cinty Ionescu, sound-design: Cinty Ionescu şi arh. Gabi Albu. Cu: Aida Avieriţei, Cătălina Bălălău, Emanuel Becheru, Sabina Brânduşe, Nora Covali, Valentin Florea, Corina Grigoraş, Ecaterina Hâţu, Florin Hriţcu, Dragoş Ionescu, Andrei Merchea Zapotoţki, Sonia Teodoriu. Platforma Internaţională de Teatru #5. Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. 

Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan au cartografiat România în ultimii zece ani, în două proiecte performative seriale, Despre România, numai de bine şi Trilogia anilor dispăruţi. Primul conţine mai multe spectacole care radiografiază oraşe: Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, Tîrgovişte de jucărie, Sfîntul din Sfîntu Gheorghe şi, cel mai recent, Timişoara. Capăt de linie, care va avea premiera pe 2 decembrie, la Teatrul Naţional din Timişoara.

Proiectul Anul dispărut a început în 2015, la Teatrul Mic din Bucureşti, cu Anul dispărut. 1989, a continuat la Piatra Neamţ cu Anul dispărut. 1996 (2016) şi s-a încheiat, tot la Mic, cu Anul dispărut. 200/7 (2017). Este un demers performativ, intensiv şi de anduranţă, de recuperare a memoriei, colective şi individuale, din anii postcomunişti, pentru a înţelege atît ceea ce am făcut şi ni s-a întîmplat fiecăruia dintre noi şi tuturor laolaltă, cît şi cum ne-au influenţat toate lucrurile acestea. Cum memoria funcţionează dinspre prezent înspre trecut, spectacolele din Trilogia anilor dispăruţi oferă perspective analitice, la rece, asupra trecutului recent. Întreaga Trilogie a fost prezentată, în octombrie, la Bucureşti, în cadrul Platformei Internaţionale de Teatru, curatoriată de Cristina Modreanu, alături de primele două spectacole dintr o altă serie, Jurnalele de România (Sfîntu Gheorghe şi Constanţa), realizată de regizoarea Carmen Lidia Vidu, care scanează, de asemenea, identităţile oraşelor prin poveşti personale. Astfel, Platforma s-a concentrat la această ediţie, a cincea, pe analiza istoriei recente şi a prezentului din perspectivă subiectivă şi la scară „mică“, individuală, în contrast cu eroizările şi festivismul care ne-au sufocat anul acesta. Prin urmare, tema Platformei a fost formulată ca „istoria cu i mic“. Aşa am recuperat anul 1996, reprezentativ pentru decada a noua, prezentat în spectacolul nemţean din Trilogia anilor dispăruţi. Construit după formula celorlalţi Ani, spectacolul are trei scene mari (una din teatru, alta din oraş, ultima din familie), cîteva interludii care contextualizează naraţiunile prin prezentarea unor informaţii generale/obiective, dar şi personale/subiective, şi trei scene-„buzunar“, la care pot asista numai unii spectatori, traşi la sorţi, căci se păstrează formatul de joc, pe care Mărgineanu şi Peca l-au iniţiat şi dezvoltat în toate spectacolele lor despre România. Însă dintre toţi Anii dispăruţi, acesta mi s-a părut cel mai dur, sfredelitor în memorie şi emoţie. Şi asta din cauză că problemele sociale prezentate în spectacol au rămas nesoluţionate pînă astăzi şi nu par a se rezolva într-un viitor apropiat.

În Piatra Neamţ, Teatrul Tineretului a fost (şi redevine) un fenomen care a coagulat în jurul lui comunitatea locală. În 1996, un spectacol legendar, Orfanul Zhao, creat aici de Alexandru Dabija, obţinea Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol. Era un mare succes pentru teatrul local (şi pentru comunitate) şi prima poveste din Anul dispărut. 1996 ficţionalizează întîmplări legate, într-un fel sau altul, de Orfanul Zhao, şi puse în rama participării la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ a unui spectacol japonez (ironică reprezentare în oglindă a teatrului asiatic şi a diferenţelor culturale). Dincolo de amuzante incidente de culise (care fac deliciul anecdotelor despre teatru), apar aici tuşe narative care prefigurează temele grave dezvoltate în următoarele două poveşti: sărăcia şi violenţa domestică. Dominanta, la acea vreme, a acestui oraş reprezentativ nu doar pentru ceea ce, clişeistic, se consideră a fi cea mai săracă regiune, Moldova, ci şi pentru întreaga ţară, era un nivel de trai la limita supravieţuirii. Înfloresc astfel concursurile TV, unde toată lumea speră să cîştige apartamentul de lux sau miliardul, dacă ştie în ce episod din serialul M*A*S*H s-a petrecut un anume eveniment. Începe declinul învăţămîntului (oamenii preferau să memoreze ghidurile TV, pentru concursuri), care se traduce în creşterea numărului de emigranţi, a ratei infracţionalităţii şi a gradului de sărăcie. În Piatra Neamţ apar interlopii, creşte numărul agresiunilor (e o scenă de violenţă ruptă parcă din filmul lui Tarantino, Reservoir Dogs) şi incidenţa traficului de carne vie, violenţa domestică (inclusiv asupra copiilor) este în floare – există o scenă în care soţia încasează, ritmic, fără să riposteze, cîte o palmă la aproape fiecare replică, sugerînd acceptarea violenţei ca parte din viaţa cotidiană. Este un portret răvăşitor, chiar dacă în cheie comică, al unei societăţi în prăbuşire, în care natura umană se degradează pînă la nivel primar. Şi în timpul ăsta, Tanti Speranţa, mama interlopilor, doarme, cu ochii deschişi, într un sicriu.

Trupa nemţeană susţine spectacolul într-un echilibru pe muchie, în care comicul, caricatura, drama se potenţează subtil astfel încît peisajul social al anilor ’90 apare în toată tristeţea lui dezarmantă. Şi tristeţea vine din faptul că speranţa de atunci n-a murit, dar s-a mumificat. 22 de ani mai tîrziu, avem peste 38% din populaţie expusă riscului de sărăcie şi excluziune socială (raportul EUROSTAT, iulie 2018), cîteva milioane de emigranţi, un sistem de educaţie prăbuşit (în 2017, un studiu UNICEF arăta că peste 400.000 de copii se află în afara sistemului de învăţămînt, cele mai mari rate de abandon fiind în mediul rural şi în grupurile sociale defavorizate), cele mai multe mame adolescente din Uniunea Europeană (14,2% din mamele aflate la prima naştere – EUROSTAT, martie 2018). Interlopii încă se taie cu săbiile pe stradă. Au reapărat concursurile, doar că, de data asta, farmaciile oferă, pe baza bonurilor pentru medicamentele cumpărate, posibilitatea de a cîştiga o ie sau o Dacie. Şi eu încă mă uit la M*A*S*H. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Constantin Aciobăniței