Scheletele din dulap

● Ilegitim, adaptare scenică de Adrian Sitaru după un text colectiv creat de Adrian Sitaru și Alina Grigore, traducerea în limba maghiară: Andor Horváth, dramaturgia: Csep Zoltán, regia: Adrian Sitaru, scenografia: Carmencita Brojboiu, director de imagine: Adrian Silișteanu, VFX: Digital Apes, VR suport: Oroblade, 3D model: Horia Spirescu. Cu: Bács Miklós, Sinkó Ferenc, Pethö Anikó, Buzási András, Imre Eva, Tordai Tekla, Györgyjakab Enikö, Marosán Csaba. Teatrul Maghiar de Stat Cluj. 

Există un interes din partea regizorilor de teatru de a adapta pentru scenă scenarii de film. La Sibiu, Radu-Alexandru Nica a regizat Am angajat un ucigaş profesionist (Aki Kaurismaki) şi Breaking the waves (Lars von Trier), la Nottara, Vlad Massaci a montat Aniversarea lui Thomas Vinterberg. Aniversarea şi Breaking the Waves au fost montate şi la Teatrul Maghiar din Cluj de Robert Woodruff, respectiv Tom Dugdale. Radu Jude a regizat trei spectacole de teatru, toate cu scenarii de film: la Teatrul Naţional din Timişoara, Scene dintr-o căsnicie (Ingmar Bergman) şi Controversa de la Valladolid (Jean-Daniel Verhaeghe pe un scenariu de Jean-Claude Carrière – aici textul primează, nu adaptarea scenică) şi la Teatrul Apollo 111, ALI: Frica mănîncă sufletul (Rainer Werner Fassbinder). Dar pentru prima dată, un regizor de film, Adrian Sitaru, face un spectacol de teatru din scenariul propriului său film: Ilegitim, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Scenariul preia una dintre temele filmului, cea a colaborării cu Securitatea, lăsînd în umbră latura spectaculoasă, a incestului, care a amplificat controversele asupra peliculei. Problema gestionării trecutului, a reverberaţiilor pe care acesta le are în prezent la nivelul societăţii, dar şi la cel personal, acaparează întreaga naraţiune în spectacol. Insuficient dezbătută şi asumată public, relaţia individuală cu fosta poliţie politică din perioada comunistă bîntuie încă în România şi izbucneşte purulent în momente de criză. În lipsa lustraţiei, cu acces liber (dar birocratic) la dosarele întocmite de Securitate, dosare incomplete, parţial distruse sau „pierdute“, folosite, de multe ori, pentru şantajul politic, însănătoşirea societăţii este departe de a se produce. Colaborarea cu fosta Securitate are multiple nuanţe şi de multe ori sînt greu de apreciat vinovăţiile. În Ilegitim, un medic ginecolog denunţă o femeie pentru un avort în timpul odiosului decret nr. 777/1966. Motivul doctorului, livrat celorlalţi ca fiind legat de conştiinţă şi dreptul la viaţă, se reduce, de fapt, la un interes material. Povestea izbucneşte ani mai tîrziu, în plină libertate, cînd medicul este confruntat cu faptele sale trecute de faţă cu cei patru copii, la un prînz duminical (ca în multe drame de familie, situaţia explodează la masă). Sitaru ridică problema consecinţelor faptelor în timp şi a modului în care se schimbă percepţia asupra lor, atunci cînd este implicată o persoană apropiată. Se diminuează gravitatea lor dacă sînt comise de un om pe care îl iubim?

Excelenţii actori maghiari de la Cluj au şi aici, ca de fiecare dată, evoluţii de mare fineţe. În rolul tatălui, Miklós Bács domină masa, cu o autoritate necontestată direct. I se ghiceşte potenţialul agresiv şi, pînă spre final, nu e prea clar dacă e vorba doar de un potenţial sau omul poate fi realmente violent. Afirmă principii morale pe care le încalcă fără probleme, dublul standard nu îl deranjează, ba chiar se autovalidează drept intransigent în moralitatea sa. Căci personajul şi-a construit o biografie diferită de realitate şi crede în ea, acordîndu-şi singur justificări, circumstanţe atenuante şi iertare. Oponentul său principal este unul dintre copii, interpretat de Ferenc Sinkó, care împrumută de la tatăl său forţa argumentaţiei, poate şi agresivitatea, nu însă şi latura sinistră a orbirii.

Adrian Sitaru realizează în acest spectacol o expresie hibridă între teatru și film, adică un format scenic cu două canale. Spectacolul de teatru se derulează pe scenă. Spectatorii primesc ochelari VR (Virtual Reality) prin care pot privi spectacolul ca pe un film, peste decorurile de un verde prăzuliu de pe scenă proiectîndu-se diverse imagini. Unele scene se reiau, cu mici amendamente sau identic, ca nişte duble de film. Problema este că tehnologia nu e prea comodă pentru spectator, ochelarii sînt grei, alunecă, imaginea mai scapă din focus şi telefonul anexat ochelarilor trebuie resetat etc. Asta face ca, de la un moment dat încolo, aproape toţi spectatorii să renunţe la ochelari. Nu cred că se pierde ceva esenţial din asta, mai ales că pînă atunci am înţeles cu toţii care era miza tehnologiei, iar greul vine tot de pe scenă, de la text şi actorie. Aici se ridică problema integrării tehnologiei în teatru, unde ­curgerea nu poate fi întreruptă, iar filtrele materiale de percepţie nu trebuie să stînjenească (decît dacă asta reprezintă o miză) spectatorul. Readuc în discuţie o producţie prezentată în FNT 2018, Miss Julie de Kate Mitchell, în care spectacolul este filmat pe scenă, montat şi proiectat în timp real, produsele artistice rezultate reprezentînd perspectiva obiectivă (spectacol) şi subiectivă (film) în acelaşi timp. Doar că asta se făcea fără ca spectatorul să resimtă vreun disconfort – altul decît acela că atenţia îi era intens solicitată de faptul că vedea concomitent două produse artistice în loc de unul singur. La Ilegitim, componenta VR relativizează perspectivele, dar o face atît de incomod încît tehnologia devine scop în sine în loc să se integreze şi să se susţină în produsul artistic.

Văzut la FEST(in) pe Bulevard 2018 (festival organizat de Teatrul Nottara în luna octombrie), unde a obţinut premiul pentru Cel mai bun spectacol şi pe cel pentru Cel mai bun actor în rol principal (Miklós Bács), Ilegitim a precedat producţiile străine din FNT 2018, toate bazate pe includerea tehnologiei în spectacol. Deşi mai are mult de experimentat, teatrul din România pare să se deschidă în această direcţie. Cît despre traumele vechiului regim şi urmările sale în prezent, vindecarea noastră, ca naţie, pare să se tot îndepărteze. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: István Biró