Anii vrajbei noastre
● School feat. Cool de George Cocoş, regia: Elena Morar, decor: Samuel Alfred Mihailovici, costume: Beatrice Șandru, sound design: Andrei Mihai. Cu: Andrei Merchea Zapotoțki, Dragoș Ionescu, Aida Avieriței. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ.
Sărbătorirea celor 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial a avut, pe lîngă un festivism steril şi costisitor, şi o latură pozitivă: analizarea, la nivel teatral, a ceea ce s-a întîmplat cu România în decursul acestui secol. Una dintre perioadele de interes a fost cea a anilor ’90, mai exact, a primei jumătăţi din decada a zecea, caracterizată de un amestec de speranţă, haos, teamă şi răsturnări spectaculoase de situaţie pe plan social-politic. Interesul pentru explorarea acestei perioade din istoria recentă s-a manifestat prin cîteva spectacole.
La Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului, regizoarea Elena Morar montează un text de George Cocoş, School feat. Cool (în cadrul MIC-RO Laborator de creaţie teatrală – un program de promovare a dramaturgiei contemporane româneşti în care artiştii sînt asistaţi de liceeni) care se concentrează asupra modului în care, într-un oraş de provincie, destinele copiilor din generaţia dozatoarelor TEC sînt influenţate fundamental de formarea lor într-un sistem de educaţie care, la acea vreme, fusese pulverizat. Pe fondul sărăciei, pe de o parte, şi al apariţiei îmbogăţiţilor postrevoluţionari, pe de alta, cei trei copii (personaje ficţionale) trebuie să supravieţuiască haosului social, economic şi politic, şi o vor face diferit. Petre va ceda violenţei fizice de la şcoală (azi i-am zice bullying), dar va învăţa peste măsură pentru a-şi depăşi sărăcia. Smokey va ceda găştilor care traficau droguri şi se va pierde „în sistem“. Cristina nu cedează nimic, dimpotrivă, reacţia ei este de a răspunde prin forţă la orice provocare. Ca adulţi, ei păstrează cicatricile căpătate în relația anevoioasă cu școala, care era un mediu toxic. Copilăria într-un sistem social care i-a abandonat este partea formatoare din personalitatea lor şi, chiar dacă nu se simt confortabil să şi-o asume public, ei ştiu că identitatea lor matură, bună sau rea, își are baza în acei ani convulsivi. Spectacol semimuzical – „nestemata“ este imnul dozatoarelor TEC – în care umorul şi drama se şlefuiesc reciproc, jucat cu entuziasm, School feat. Cool ridică problema în ce măsură viciile sistemului de învăţămînt de acum 20 ani au fost depăşite, copiii din comunităţi sărace au fost integraţi social, iar infracţionalitatea în mediul şcolar sau în conexiune cu acesta a fost diminuată. Din păcate, mare parte din problemele copiilor din anii ’90 se regăsesc, neschimbate, şi astăzi.
● Lambada. Echipa spectacolului: Iudit Ardeleanu, Vlad A. Arghir, Marius Armașu, Lippa Segall Barotti, Olimpia Segall Barotti, Constantin Băbălău, Mihaela Bîrlegi, Anuța Brill, Ioseph Cotnăreanu, Mișa Dumitriu, Paul Dunca, Monica Dunca, Margareta Eschenasy, Alex Horghidan, Matilda Iaroslavitz, Roland Ibold, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, Marius Rădulescu, Nicolae Săvoiu, Maria Sgârcitu, Pompiliu Sterian, Dorotea Weissbuch. Spectacolul face parte din proiectul „Vîrsta4 după 89. Coregrafia unei revoluții“, inițiat de grupul Vîrsta4 împreună cu Asociația ADO și Macaz Teatru Coop. și co-finanțat de AFCN.
Dacă School feat. Cool recupera anii ’90 din perspectiva copiilor, la Macaz, spectacolul 90 (despre care am scris la vremea premierei), în regia lui David Schwartz, radiografiază aceeaşi perioadă prin prisma istoriilor personale ale actorilor, cu accent pe evoluţia părinţilor acestora, ale căror speranţe legate de libertate şi capitalism sînt doborîte de convulsiile economice. Tot la Macaz şi tot în regia lui Schwartz a fost creat un alt spectacol, Lambada, care face parte din seria de proiecte derulate de cîţiva artişti (Mihaela Michailov, David Schwartz, Alice Monica Marinescu, Paul Dunca, Katia Pascariu etc.) la Căminul „Moses Rosen“ din Bucureşti. Lambada este o incursiune în anii ’90, din perspectiva rezidenţilor, adică a unor oameni, astăzi în vîrstă, pentru care acea perioadă, cu bunele şi relele sale, a favorizat mutarea la cămin. Percepţia asupra trecutului recent trece prin memorie, emoţie şi este afectată de perspectivă (distanţa în timp), ceea ce produce repoziţionări asupra ei. Speranţele de atunci s-au diminuat, dezamăgirile s-au atenuat. De la mărturisirea Iuditei Ardeleanu despre „o mare plăcere că am putut să nu stau degeaba“ – a găsit o slujbă neplătită după pensionare – la regretul Margaretei Eschenasy că nu a putut avansa la serviciu, trecînd prin probleme locative şi de sănătate, prin pierderea familiilor şi însingurare, rezidenţii refac subiectiv imaginea unei societăţi dominate de spectacolul media şi consumerism, în care tocita lozincă despre „grija faţă de om“ şi-a pierdut orice înţeles. Exploatînd teatral prezenţa rezidenţilor – Marius Rădulescu cîntă, toţi dansează şi au o serie de acţiuni performative –, Lambada readuce în prim-plan actori mai vechi, precum neobositul Pompiliu Sterian, Marius Armaşu, Dorotea Weissbuch şi Mihaela Bîrlegi – prezenţa lor constantă în spectacole e o victorie la nivel individual – sau mai noi ca Nicolae Săvoiu, Lippa Segall Barotti şi Olimpia Segall Barotti –, mă bucur enorm pentru fiecare apariţie, pentru fiecare persoană cîştigată în lupta cu eroziunea temporală.
Ceea ce rezultă din aceste spectacole este faptul că societatea românească marginalizează, nu integrează, că e campioană în a împinge oamenii dincolo de demnitate şi, uneori, de drepturi (să ne gîndim numai la persoanele cu dizabilităţi). Asta transpare şi din spectacolele rezidenţilor de la Căminul „Moses Rosen“, niciodată explicit, dar permanent subînţeles: retragerea într-o instituţie de îngrijire schimbă modul de a vieţui şi a locui, dar reprezintă singura soluţie a oamenilor la abandonarea lor de către societate (a se citi cartea lui Atul Gawande, Să vorbim depsre moarte, în care sînt descrise beneficiile unor sisteme de îngrijire a persoanelor vîrstnice, altele decît căminele pentru bătrîni). Şi în asta rezidă valoarea indiscutabilă a programului derulat de artişti la Cămin: revalorizarea unor persoane de care societatea nu este interesată, repunerea lor în dreptul de a fi utili, de a trăi o viaţă plină, nu doar de a supravieţui. Mă gîndesc, cu oarecare teamă, dacă va face cineva acest lucru şi pentru generaţia mea.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Teatrul Tineretului, Nicu Lazur
