Richard Infecţiosul
● Richard al III-lea de William Shake-speare, traducerea şi adaptarea: Daniela Dima. Cu: Marius Manole, George Ivaşcu, Rodica Lazăr, Cornel Scripcaru, Alexandra Fasolă, Cătălin Babliuc, Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Alin State, Lucian Ifrim, Mirela Gorea, Catinca Maria Nistor. Regizor artistic, decor, lumini: Andrei Șerban. Regizor asociat: Daniela Dima. Consultant spațiu scenic: Octavian Neculai. Asistent decor: Vladimir Iuganu. Costume: Fruzsina Nagy. Asistent costume: Dalma Zsuzsanna Szöke. Hair styling: Ligiana Mandea. Make-up: Valentina Sandovici, Cristina Sinoaie. Muzica: Raul Kusak. Teatrul Bulandra.
În urmă cu vreo zece ani, directorul Teatrului Bulandra, Alexandru Darie, anunţa un program ambiţios: integrala Shakespeare. Desigur, din cauza amplorii, e vorba mai degrabă de o intenţie care necesită o discuţie despre cît de fezabil ar fi un asemenea proiect instituţional, care ar fi coordonatele pe care s-ar derula etc. Nu ştiu dacă programul mai este de actualitate, dar ceva din ideea de bază pare a se pune în practică. După recentul Coriolanus, montat de Darie, la Bulandra a apărut de curînd şi Richard al III-lea, în regia lui Andrei Şerban.
Spectacolul are o arhitectură precisă, atît scenografic, cît şi performativ; funcţionează în nişte parametri stabiliţi cu claritate de la început şi o face cu rigoare şi consistenţă. Richard apare şi evoluează într-un regat de hepatită: un decor galben, dar nu solar, deşi „iarna vrajbei noastre s-a sfîrşit“, ci bolnăvicios, ca o molimă care se propagă. Şi masca cremoasă cadaverică pe care Richard şi-o întinde pe faţă pare plină de bacterii dezgustătoare. Regatul este deja în putrefacţie cînd Richard se naşte cu răul în vintre, aşa că lui nu îi rămîne altceva de făcut decît să ducă răutatea pe culmi, ca o infecție care generează abcese. Şerban arată că mediul şi personajul sînt interdependente, că Richard nu reprezintă diavolul in vitro, ci este o emanaţie a contextului, la care se adaugă, desigur, şi ADN-ul propriu. Este aici un Richard ludic, păpuşă şi păpuşar, produs al vremurilor şi stăpîn al lor, născut malefic şi favorizat de timpuri să-şi cizeleze răutatea, cu nimic mai prejos sau mai presus decît cei cu care împarte pofta de putere şi beţia cuceririi ei, aceiaşi care îl detestă şi îl marginalizează şi pe care, la rîndul său, îi dispreţuieşte. Se joacă nu doar cu actanţii politici, care îi servesc scopurilor sale, ci şi cu femeile, şi ele pioni în ascensiunea sa (există o replică ce trimite la piesa lui Brecht despre Arturo Ui). Richard este o fiinţă stranie, asexuată nu prin faptul că nu ar avea relaţii sexuale – avortul provocat al lui Lady Anne stă mărturie –, ci pentru că nu îl interesează. Puterea este un afrodiziac mult mai puternic. Spectacolul este construit în jurul lui Richard, al cameleonismului său politic şi al apariţiilor sale surprinzătoare, ca un Joker sinistru. Tuşele la Edward Scissorhands şi Michael Jackson (foarte expresive costumele, coafurile şi machiajul) ţin de acest ludic al lui Richard, dar şi de caracteristicile fizice ale lui Marius Manole. De altfel, Manole pune accentul pe corporalitate, dîndu-i personajului o flexibilitate uluitoare, cu apariţii aproape ubicue, care pun la încercare nu doar abilitatea corpului de a sugera asumarea unor identităţi (atitudini) multiple, ci denotă şi anduranţa acestuia. Richard şi Marius Manole se merită reciproc, primul provoacă prin complexitate, celălalt ştie să îl valorizeze prin subtilităţi ludice şi fizicalitate. Este un rol pe măsura lui Manole, a talentului său multifuncţional şi a inteligenţei lui scenice.
Piesă eminamente politică, Richard al III-lea este o metaforă a regimurilor autoritariste. Recenta ascensiune a populismului se pliază bine pe textul lui Shake-speare – tema muzicală este hit-ul Rolling Stone, Time is on my side – căci Richard este un demagog calculat, care ştie să construiască un discurs pentru a aduce mulţimea la picioarele sale (la fel a făcut Hitler), integrînd elemente apreciate de mase (de la evlavie pînă la modestie, asta amintindu-mi de discursul lui Spirache Necşulescu din Titanic Vals de Tudor Muşatescu, desigur, în altă cheie). Asocierea cu liderul teleormănean este, în acest sens, instinctivă şi replica binecunoscută „Vreţi să fiu conducătorul vostru?“ intră firesc în discursul lui Richard. Însă insertul de „teatru contemporan“, aşa cum este prezentată o scenă în care mulţimile sînt manipulate să îl proclame pe Richard rege, este vizibil pus cu mîna. Şi senzaţia asta apare nu din cauză că o conexiune cu politica reală sau mesajul transmis nu ar fi viabile – am apreciat momentul ca un apel la conştiinţă civică şi la crearea unei mase critice, a unei societăţi civile funcţionale –, ci pentru că este strident din punct de vedere performativ în raport cu restul spectacolului, fără a fi nici potenţator, nici contrapunct. Mai mult, spectacolele insidios politice ale lui Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie, invocate de regizor în deschidere ca un fel de predecesoare morale, au fost create în plină dictatură, cînd aluziile, faimoasele „şopîrle“, erau singurele comentarii politice posibile (avînd şi funcţia de solidarizare socială). Nu ne aflăm, din fericire, în aceeaşi situaţie.
Richard al III-lea este un spectacol impecabil jucat, cu actori care fac, cu măiestrie, mai multe roluri. Alături de creaţia consistentă a lui Marius Manole, sînt cel puţin încă două evoluţii remarcabile. Rodica Lazăr, foarte stăpînă pe o Regină Elizabeth care, iniţial complice la o putere coruptă, devine victima unei alte puteri malefice, îşi conduce personajul cu siguranţă, avînd maiestuozitatea frumuseţii în glorie, abilitatea şi venalitatea unui animal în luptele politice şi forţa unei tragediene în cădere. Cornel Scripcaru, actor atipic, cu imense resurse performative, joacă o fabuloasă Regină Margaret, statuară de-a dreptul şi prin asta mitică, extrapolînd în acest fel mitologia construită în jurul ei (tuşe fine de umor, prin inflexiunea vocii, potenţează natura impozantă a personajului), prinţul – copil de Wales, supradimensionat, oarecum emo, dependent de gadget-uri, şi pe Shake-speare însuşi, deopotrivă ironic şi cinic, apărut într-un meta-prolog la insertul contemporan.
Claritatea şi coerenţa viziunii regizorale, chiar cu rezervele enunţate, şi excelenţa interpretării fac din Richard al III lea încă un hit teatral din această stagiune. E de reflectat la revenirea, în teatrele cu resurse financiare, a megaproducţiilor.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Mihaela Marin
