Drame şi formalisme

● Gardenia de Elzbieta -Chowaniec, traducerea: Luiza Săvescu, regia: Zoltán Balázs, decorul: Constantin Ciubotariu, costumele: Andrada Chiriac. Cu: Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Simona Popescu, Mădălina Ciotea. Spectacolul este produs în cadrul proiectului european „Fabulamundi. Playwriting Europe“, cofinanțat prin programul „Europa Creativă“ al Uniunii Europene 2017-2020. Teatrul Odeon. 

Noua producţie a Teatrului Odeon, Gardenia, îl readuce în România pe regizorul Zoltán Balázs. Născut la Cluj, Balázs trăieşte la Budapesta, unde are o companie independentă de teatru, Maladype, cu care a venit în România de mai multe ori. În spectacolele lui, corpul şi textul funcţionează simbiotic, unul prin altul, împreună, nu doar alături. De la biomecanica lui Meyerhold la teatrul-dans al Pinei Bausch, Zoltán Balázs experimentează tot felul de formule prin care corpul activează dramaturgia, verbală sau nonverbală. Textul scriitoarei poloneze Elzbieta Chowaniec – montat a doua oară în România, după spectacolul din 2012 al Teatrului Maghiar „Csiki Gergely“ din Timişoara, regia Koltai M. Gábor – îi oferă regizorului un suport bun pentru asemenea explorări deoarece este construit pe baza unui model repetitiv: o situaţie narativă se reia, cu mici diferenţe, în patru variante.

Gardenia este un studiu dramaturgic despre modelul transgeneraţional, realizat într-un univers eminamente feminin: rănile-fantomă ale trecutului din propria familie, pe care le purtăm încrustate în ADN şi care ne influenţează destinul. Perspectiva nu este aici legată de vină sau responsabilitate (a generaţiei actuale pentru faptele trecute), ci de imposibilitatea de a se sustrage unui tipar comportamental specific unei familii. Patru femei, de la străbunică la strănepoată (cea care învaţă căderea şi imprimă destinul – Antoaneta Zaharia, pragmatica – Paula Niculiţă, fragila agresivă – Simona Popescu, rebela cinică – Mădălina Ciotea), parcurg un secol, strîns conectate la istorie, şi repetă la nesfîrşit drame şi comportamente toxice. Fiecare eşuează la nivel individual, mai ales în ipostaza de părinte. Femeile îşi ratează vocaţia de mamă, copilele îşi promit să fie părinţi mai buni pentru odraslele lor şi, desigur, repetă eşecul propriilor mame. Poveştile în sine sînt mai puţin importante, nu din cauză că n-ar fi relevante, ci pentru că sînt construite ca exemple ilustrative pentru tipar. Scriitoarea vizează modelul existenţial transgeneraţional, nu destinele inviduale care fac vizibil tiparul. Deci miza este panorama, nu detaliul. Fiecare personaj îşi începe povestea printr-un monolog care descrie perioada copilăriei, cînd speră la un viitor diferit de norma familiei, pentru a continua cu dialoguri căci, pe măsură ce se maturizează, predecesoarele (mame, bunici) i se alătură (istoricul traumelor şi comportamentelor nocive se activează) şi viaţa reia ciclul repetitiv.

Este în scriitură un refren biografic pe care Zoltán Balázs îl exploatează în spectacolul de la Odeon printr-o abordare constructivistă. Scenografia (Constantin Ciubotariu) este geometrică, se conectează vizual cu abstracţionismul lui Piet Mondrian: o serie de linii (bare subţiri de metal), scări care nu duc nicăieri şi diferite forme geometrice rezultate din acest mixaj, în alb, negru şi galben. Coregrafia este bazată pe sincronie, cu personajele mişcîndu-se şi vorbind mai mult în paralel decît direct, unele cu altele. Gesturi identice repetate marchează acumulări temporale sau experienţiale: apariţiile desculţe, în furou, reprezintă vîrste primare, inocente, încă nepervertite (copilăria); hainele galbene, pantofii şi rujul negru asumă maturizarea şi totodată destinul. Ca adulte, femeile sînt prinse din urmă de trauma transgeneraţională, încarnată în trupurile predecesoarelor care li se alătură în mişcări sincron.

Pînă aici, spectacolul poate părea, deşi motivat, excesiv de formalist. Există însă o ramă mai largă care schimbă puţin direcţia. Trebuie spus că stilul de joc este rece, distant, că monoloagele, deşi personale, conţin şi momente de comentariu (personajele sînt totodată şi naratori, iar asta este o poziţie parţial obiectivă). Acest dramatic minimalist este tăiat din loc în loc de pasaje de operă: coloana sonoră se constituie într-o serie de arii pe care personajele le „cîntă“. Aici sînt mai multe lucruri de remarcat. Primul ar fi că există o convenţie expresă: să fie clar că personajele mimează cîntatul, deşi o fac (ar trebui să o facă) credibil. Apoi, ariile de operă funcţionează ca un debuşeu pentru aceste femei zgîriate de viaţă, abrutizate afectiv. Dincolo de luciditatea dezolantă care se instalează foarte devreme în viaţa fiecăreia, ele au încă resurse de afectivitate, doar că răbufnirile emoţionale au o forţă (auto)destructivă. De fapt, aici regizorul complică puţin personajele, adăugînd cinismului un bagaj afectiv greu. Practic, Zoltán Balázs oferă tragicului două texturi diferite. Nu în cele din urmă, opera, care exprimă, asumat şi pasional, sentimente complexe ce denotă o viaţă interioară convulsivă, reprezintă aici un contrapunct la naraţiunile şi confesiunile dramaturgice, raţionale şi distante. Jocul dramatic minimalist, sterilizat, este alternat cu exhibarea muzicală a afectului.

Constructul performativ din Gardenia este argumentat, dar se pune problema dacă el funcţionează. Poate că, la premieră, spectacolul era prea crud, plutea încă o stinghereală care accentua formalismul şi crea senzaţia de artificial. Refrenele – vizuale, coregrafice, de text şi structură dramatică – pot deveni monotone, dacă spectacolul nu vibrează. Ceva lipseşte şi din modul în care se întretaie drama cu opera, senzaţie amplificată de inexistenţa informaţiilor privind coloana sonoră (nu sîntem un popor cultivat muzical, care ascultă Puccini de dimineaţa pînă seara), ceea ce face dificil de înţeles conexiunile între situaţia dramatică şi cea muzicală (conexiunile există, în mod cert, opera oferind un metacomentariu asupra dramei). Aş zice că spectacolul ar putea funcţiona, dar încă nu e gata (sau, cum se zice în teatru, că trebuie să se aşeze). 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Vlad Catana