Tutmes nu s-a îndurat să lase sculpturile chiar de izbeliște, ci a adunat vreo cincizeci de capodopere și le-a vîrît într-o cămară de lîngă sala lui de recepție cu coloane de lemn. Apoi a zidit la repezeală ușa cu chirpici. Arheologul berlinez Ludwig Borchardt a găsit deci în cămara asta („Raum 19“ din casa P.47.2, în raport) o serie întreagă de busturi de piatră, printre care cel faimos al lui Nefertiti și încă patru care mi se par de altfel comparabile calitativ, un bust de cuarțit și o statue
Multă presiune pe ziua liberă. Cea mai simplă dintre problemele asociate cu ea e faptul că sînt multe lucruri de făcut pe listă. Curățenie, expediție la supermarket, spălat rufe, făcut rost de o scîndură pentru pat, o cordelină pentru hamac etc.
Care ar fi (puținele) vestigii arheologice ale Războiului Rece? Printre ele, neapărat zona rezervată testelor nucleare din Nevada, la 100 km N-V de Las Vegas. Americanii au făcut cam o mie de teste în total aici. Rușii aproape tot atîtea, la Semipalatinsk (în Kazahstan) și în Novaia Zemlea.
Oare la ce se gîndea rabinul? Că pe strada aflată pe zidul „5006“ al lui Irod, a cărei suprafață o expuneam, poate să fi trecut Iisus în drum spre templu? Sau la baia rituală iudaică (mikvah) săpată în același zid? La depunerile islamice din cavitățile viaductului roman?
E greu să vezi piațeta Zidului de Apus (numit – doar de către creștini – și al Plîngerii) și să uiți fața zidului de 19 m din meleke, calcar de Ierusalim, pe care soarele îl face cu timpul galben ca untul.
Inventarul celui mai bine păstrat laborator de alchimie din Renaștere a fost descoperit de arheologi în 1980 sub sacristia capelei din castelul Oberstockstall.
În filmul lui Spielberg, Indiana Jones descoperă în Egipt chivotul legămîntului, un sipet în care se păstrau între altele tablele legii, cu cele zece porunci. De ce în Egipt?
S-a spus că grecii au conceput mitul ciclopilor la vederea craniilor de elefant preistoric (din pleistocen), a căror cavitate nazală modificată pentru trompă poate să pară un fel de orbită unică, uriașă.
Celor care doresc să aprofundeze subiectul, le recomand articolul meu „Chanel, Coco și Stravinski, Igor: Abdekunkus, the clarion call și fireturile lui Caravaggio. Este 1920 în trecut sau în viitor?“. Nu pot să vă spun despre ce e vorba în el, nici măcar foarte pe scurt, pentru că spațiul tipografic e extrem de prețios, pot să zic totuși că aduce o contribuție importantă la ceea ce aș numi anapodologie științifică. Pentru că așa ca pînă acum nu se mai poate!
Un singur sit viking se cunoaște deocamdată în America de Nord, dar e suficient ca să garanteze prezența lor în Lumea Nouă cu cinci sute de ani înainte de Columb. A
O directivă a Ministerului Educației din Bavaria, din 1933, zice că, pentru cercetători și oameni de știință, „este de-acum esențial nu să afle dacă ceva este adevărat, ci dacă este în interesul revoluției național-socialiste“.
Nici printre sutele de cai nu sînt doi identici. Foarte discret, la spate, sub pulpanele hainei, soldații sînt ștampilați cu numele meșterului responsabil și al atelierului.
Printre caracteristicile mai puțin evidente ale arheologiei de teren este și aceea că îți oferă multe ocazii de a admira, iar asta e o chestie fără care progresul într-o meserie e incomparabil mai greu.
La picioarele calului sînt montate rotițe, pe osii ale căror capete sînt cam excentric plasate, ca să nu fie mascate de copite și să se întîmple cumva să nu le observăm. Șapte ferestre pătrate se deschid în corpul calului și în ele se ițesc fețe de războinici din profil, cu un aer hîtru, din cauza așa-numitului zîmbet arhaic.
Alteori ne vorbesc fetele însele, sau cel puțin așa dorește autorul inscripției să ne lase să credem: „Du-te cu bine, Victor, tu cel care te descurci așa bine“.
Dacă te sună un coleg și zice: „Am găsit oasele Sfîntului Petru, dar le-am pus din greșeală într-un sac cu alte zece schelete și acum nu mai știu care erau“. Atunci, ca arheolog, indiferent că ești creștin, evreu sau musulman, te enervezi.
Arheologia e în urmă cu recunoașterea în teren a activităților copiilor în general. Ateliere, locuri sacre, latrine, cuhnii, da. Copii care se joacă – nu. Azi despre urmele cele mai directe și cele mai vechi pe care le lasă, totuși, copiii: cele de pași.
În psihologie, acest lucru e descris prin erori de tipul illusory correlation, clustering illusion și altele, adică pînă la urmă distorsiuni, biases. Asta pentru că tindem mereu să vedem o logică în date, chiar cînd ele au fost generate aleator, să ni se pară că găsim în date regularități, repetiții, structuri organizate, continuități care înseamnă ceva.
E ispititor să asociezi descoperiri arheologice cu personaje celebre. Să crezi că ai găsit, adică, săgeata care l-a omorît pe Ahile sau coloana în vîrful căreia a locuit Simion Stîlpnicul.
Surpriza pe care am avea-o mîncînd ceva gătit după cartea de bucate antică are, cred, ceva comun cu ceea ce am simțit ascultînd muzică antică, din acele puține fragmente care s-au păstrat.
Nu e deloc sigur că pictorii, spre deosebire de clienții lor, și-au permis, cînd le-a venit rîndul, scumpul proces al mumificării sau portretul care să-i însoțească.
Corbul, ca în filme, se înzdrăvenește, se tutuiește cu toată lumea. Apoi începe să zboare. Se așază printre cutiile cu monede romane cu ciocul larg deschis, obișnuit să fie hrănit.
Foarte repede, în orice meserie, te prinzi că nu e destul să ai cunoștințe, fie ele și „vaste“, ca să fii un bun specialist sau ca să ajungi în echipe sau în proiecte mari.
Majoritatea arheologilor cărora se întîmpla să le spun, cu naivitate, acest amănunt mă asigurau că și ei au dormit, și nu o dată, ci de mai multe ori, lîngă un schelet.
Există un anumit tip de granit rezervat în epoca romană pentru uz imperial și care se găsea numai într-o carieră din deșertul egiptean, numită Mons Claudianus.
Dacă ar fi existat Bucureștiul pe vremea lui, cred că Ovidiu, în loc să se plîngă că e exilat la Tomis, și-ar fi dat seama că se putea mult mai rău. Dar nu exista. Azi, să ai o capitală fără un trecut clasic, într-o țară care a făcut cîndva parte din lumea greco-romană, e o mare raritate.
Tinerii și vîrstnicii lucrează diferit, și, dacă echipa e pe mîna ta, trebuie abordați psihologic la fel de diferit. Vîrstnicii (cel mai bătrîn muncitor pe care l-am avut avea 80 de ani și era de oțel) au o perfectă egalitate a ritmului; se gîndesc la ale lor, evident, dar nu trag chiulul.
În Maroc am avut în echipă un zilier în vîrstă, Hamza, pentru care am avut o antipatie spontană, sper reciprocă. Asta m-a împiedicat să încerc să-l înlocuiesc, deși venea o zi da, o zi nu. Dar munca avea de suferit, așa că i-am rugat pe ceilalți zilieri să-l convingă să vină regulat la treabă, altfel rămîne fără bani.
Sursele literare antice vorbesc ocazional și de dinți falși, dar numai cu jumătate de gură. În legile romane zise ale celor „Douăsprezece table“ (mijlocul secolului al V-lea î.Hr.) se prevede că mortul nu poate fi înmormîntat sau ars cu articole din aur, afară de cazul în care e vorba de aur care leagă dinții laolaltă.
Prezența discretă a simbolurilor zodiacului pe fațada catedralei gotice Notre-Dame din Amiens (începutul secolului al XIII-lea) e simptomatică pentru ambiguitatea de lungă durată a relației dintre creștinism și astrologie.
Într-o turbărie ai fi găsit întregul năvod, în care pietricele bine înfășurate în scoarță funcționau ca greutăți. Pe asemenea situri apar detalii de nemaigăsit acolo unde totul a fost îngropat în țărînă, de la fluiere și alte instrumentele muzicale, la păduchii rămași prinși în pieptenii de os antici.
Nu știu dacă întrebarea cum au fost prinse picioarele lui Isus pe cruce e din aceeași categorie cu întrebarea cîți îngeri pot dansa pe un vîrf de ac. Majoritatea scenelor de răstignire din arta paleocreștină nu arată picioarele prinse cu nici un fel de piroane, iar poziția acestora are oarece variație.
Orice viitor arheolog ar trebui să treacă, la facultate, prin cîteva seminare despre Erich von Däniken. Din cărțile lui – despre ființe extraterestre care au vizitat și care au civilizat pămîntul în Antichitate – se vede probabil mai bine ca oriunde care sînt mobilurile și retorica pseudoarheologiei.
Un arheolog, director al muzeului roman din Lausanne, L. Flutsch, lansa de curînd o expoziție itinerantă cu obiecte din viața de zi cu zi și interpretările pe care li le-ar putea da un arheolog din anul – spune el – 4002.
Am lucrat cu șefi de nații (și cu concepții) diferite, cel puțin pînă am început să sap regulat în Turcia și m-am lăsat de transhumanță între diferite proiecte. Cred că am de-acum o idee destul de clară despre metodele prin care un șef poate distruge, cu discreție, munca unei întregi echipe.
Nimeni nu tremură de frică azi în Roma la auzul numelui Kalkriese. El trezește eventual niște aprehensiuni legate de dominația fotbalului germanic, dar nimic mai mult. Acum două mii de ani lucrurile stăteau altfel.
Fotograful știe cum să cadă lumina ca să se vadă exact ce trebuie să se vadă din ștampila elenistică de pe o toartă de amforă, așezată în poziția corectă pe piciorușe de plastilină care să nu se vadă. Eu doar cred că știu, dar de fapt nu știu.
