Măștile de teatru îngheață, într-o formulă reducționistă, dar memorabilă, un tip de personalitate obținut într-o viață întreagă de consecvență cu defectele tale, o viață de muncă pentru a-ți esențializa lăcomia sau vulgaritatea mai ceva ca eroul lui Süskind parfumurile.
Bullshit-ul este, de obicei, pretențios. E interesant că e așa. Ți-ai putea îneca ascultătorii în irelevanță și cu chestii spuse pe șleau. Dar producătorul de bullshit detestă simplitatea. Cu cît vorbești mai simplu, cu atît destinatarul bullshit-ului înțelege mai ușor că nu e nimic de înțeles.
Celebrul pasaj biblic în care Iezechiel povestește poate cea mai bizară întîlnire cu Dumnezeu din toată Biblia le amintește unora, relaxat, de Louis Armstrong („Ezekiel saw the wheel…“).
Love hero neajutorat și non-violent, un tehnocrat al consensului, Iason e, la Apollonios, o reinterpretare elenistică în cheie romantic-diplomatică a eroilor arhetipali ai lui Homer. Spun reinterpretare pentru că, deși mitul e cunoscut încă înainte de Homer (formal, cei cam 50 de participanți – Heracle, Tezeu, tatăl lui Ahile etc. – aparțin unei generații de dinaintea războiului troian), el devine foarte popular abia cînd e rescris, în secolul III î.Hr., de Apollonios din Rhodos.
Te poți documenta excesiv, nu i vorbă, și pentru un discurs de cinci minute. La prima vedere, nimeni nu poate zice că e rău să știi cît mai multe, ca să poți să selectezi apoi chestiile cu adevărat vrednice de atenția publicului toropit. Practic, ce se întîmplă este că începi să vorbești și o iei tot timpul pe arătură, nuanțînd fiecare afirmație, pentru că ai prea multe de spus.
Pentru că sacrificiile umane de la Chichén Itzá sînt menționate încă de la prima descriere a sitului de către episcopul Diego de Landa în secolul al XVI-lea, m-am uitat pe cel mai recent raport antropologic legat de oasele din Cenote.
„Vă felicit pentru rubrică! Dacă doriți să achiziționați lopeți și cazmale vă putem oferi o reducere de la 30 de bucăți în sus.“ „Să-i transmiți redactorului-șef că România are nevoie urgentă să exporte superconductori.“
A ordonat să fie găsiți imediat doi boi de o mărime neobișnuită și să fie închis în pîntecele fiecăruia cîte un soldat, dar capetele să le fie lăsate afară, ca să poată vorbi împreună.
Nu se mai poate stăpîni și te întreabă dacă e adevărat că aici ar fi putut fi Atlantida. (Formulări ca asta mă fac, în loc să răspund pe loc că nu, să am tot felul de ezitări stupide.) Pentru altul, ghidajul tău e din capul locului suspect. Vrei să-l speli pe creier?
Hefaistos, zeul artizan, este, dintre olimpieni, singurul infirm și cel mai rar reprezentat în arta antică – cam o mie de monumente (majoritatea vase pictate). În arta Greciei clasice, el are însă un trup perfect, ca al tuturor celorlalți zei și eroi.
Capitolul 17, dedicat „desfrînatei celei mari“, cuprinde o viziune în care nu se întîmplă absolut nimic și care, fiind atît de statică, e desigur descrierea unei opere de artă văzute cîndva de Ioan.
Trebuie să ofere statul o recompensă detectoristului onest care predă descoperirea? Folosesc termenul „recompensă“ pentru că a vorbi de achiziționarea de către muzee a unor piese care aparțin de drept statului român ar fi oricum incorect.
Port un interes special criticii veninoase. Problema e că am studiat-o cam mult și acum nu mă mai scandalizează cît ar trebui, ci mă și înveselește. Cînd o aud, ciulesc urechile cu amestecul bizar de recunoștință și panică pe care-l simte cineva care nu cunoaște pe nimeni într-un grup atunci cînd se aduce vorba cu totul pe neașteptate despre tema tezei lui de doctorat.
În grajdul de la Cape Evans fuseseră adăpostiți cîndva cei 17 ponei manciurieni și doi siberieni, iar apoi șapte catîri aduși din India (dintre care unul se numea, conform inscripției găsite recent deasupra unuia din compartimente, Abdullah).
Oameni buni cu suflet bun, nu lăsați masteranzi și doctoranzi pe stradă. Dacă știți că merită, dați-le o scrisoare sclipitoare, fără British understatements. Iar dacă nu merită, asigurați-vă că nu ajungeți să lucrați cu ei, ca să nu cauționăm loazele.
Condamnarea lui Malraux la trei ani de închisoare pentru vandalizarea templului khmer Banteay Srei cu scopul comercializării de antichități e probabil cel mai jenant moment din toată istoria relației scriitorilor cu arheologia.
Să fii pe șantier și să nu trebuiască niciodată să te gîndești cu ce te îmbraci eliberează, se pare, multe resurse. Pe șantier ești viu, în oraș ești o jucărie cu bateriile pe terminate.
Echipa daneză a scos din nisipul alb, la 50º Celsius, tot acest oraș abandonat, de 60 ha, înconjurat de un zid de 2,5 km. Orașul e cel mai bine păstrat de felul lui din Golf, cu fort și ruine de moschei, centru comercial.
Liturghia cerească din Apocalipsa 4:8-11 nici nu pare să reflecte liturghia creștină, ci mai degrabă ceremonialul de curte roman (inclusiv imnurile), pe un fundal veterotestamentar și cu o topografie de teatru grec.
În 2:13, „scaunul de domnie al Satanei“ este localizat de Ioan în Pergam, și e probabil ca în spatele acestei imagini să se ascundă un alt templu al lui Augustus divinizat și al zeiței Roma (templu de care știm doar din surse scrise).
Tu ai o superputere în buzunarul de la nădragi și totuși te întrebi cine îți va deschide portiera cînd aterizezi și cine ți-o va deschide din nou cînd ajungi la destinația finală, cu alte cuvinte, cine va face călătoria asta pentru tine.
„Dvs. ce profesie aveți?“ „Sînt… arheolog.“ „Arhitect? Interesant.“ „Mai precis, sînt arheolog.“ „A, arheolog! Interesant. Băiatul meu voia să se facă arheolog. Dar și eu am avut un unchi care a fost în Africa, era în anii ’50, era altceva atunci, nu era nebunia asta care e acum.“
Studii de caz pe Irlanda și pe Israel arată că nu mai mult de 20% din săpăturile arheologice au fost publicate complet, adică nu doar un Powerpoint la o conferință și o doză de limbă de lemn într-un pachet de rapoarte.
O scenă bizară pe un vas produs în Grecia lui Pericle arată un bărbat care se prăbușește, în vreme ce un tînăr îngenuncheat lîngă el și o minusculă figură înaripată meșteresc ceva la piciorul lui.
Cîte unul ascultă ghidajul tău rapid și la sfîrșit, fără alt comentariu, te întreabă dacă monedele sau opaițele astea pe care tocmai le-a cumpărat sînt originale. Altul face un efort să te asculte, dar la jumătate nu se mai poate stăpîni și te întreabă dacă e adevărat că aici ar fi putut fi Atlantida.
O mie de kilometri de drumuri romane din Dacia apar pe o hartă medievală (de pe la 1200, judecînd după forma literelor), așa-zisa Tabula Peutingeriana, și n-ar fi rău ca imaginea asta să devină logo-ul Companiei Naționale de Autostrăzi.
Aveam un coleg arheolog care visa să devină director de săpătură ca să poată interzice oamenilor să asculte muzică la căști pe șantier. Ăsta pare la început un motiv surprinzător, apoi, imediat, foarte firesc, deoarece dacă există o chestie care face mare plăcere unora, există alții care vor s-o interzică.
Din Zeus cel cu spatele de trei metri și jumătate n-a mai rămas nimic – în afară de imaginea lui Hristos Pantokrator, care îi moștenește chipul în arta creștină.
Am văzut în depozite serioase că anumite artefacte se pot păstra excelent în pachete de țigări și cutii de chibrituri. Dar asta nu înseamnă nici că depozitul trebuie să-ți amintească de închisorile lui Piranesi sau de grajdurile lui Augias.
Cămara lui Tutmes e faimoasă în primul rînd pentru bustul lui Nefertiti, de calcar retușat cu ipsos, care e nu numai pictat cum scrie la carte, dar și perfect păstrat.
