Traducătorii români sînt cel mai prost plătiţi traducători din Europa. Tarifele se situează undeva la 2 euro pe pagină. Media europeană e de 12 euro, însă onorariile depăşesc, în unele ţări occidentale, chiar şi 20 de euro pe pagina tradusă.
În lumea cărţii, autorul e rege. Citim, adesea, fără să ne mai gîndim la cum "se fac" cărţile. Ne scapă detalii de fabricaţie importante. Şeful catedrei de design a Universităţii Naţionale de Arte spune că, de-a lungul istoriei, toţi marii tipografi au fost interesaţi de felul cum arată cartea.
Grija paternalistă cu care statul ne interzice să ne facem rău capătă, pe măsură ce se întăreşte, accente tot mai ridicole. De pildă, în Franţa, doi senatori vor să lărgească spectrul legii care descurajează fumatul, limitînd publicitatea la ţigări. Legea „Evin“, adoptată în 1991, interzicea orice formă de publicitate directă sau indirectă, precum şi orice campanie promoţională la produse pe bază de tutun.
Participarea României la Salon du livre, în calitate de invitat de onoare, a fost unul dintre cîştigurile vechii echipe a ICR, condusă de Horia-Roman Patapievici. Un avantaj important pentru literatura română, care a fost transformat cu greu de echipa care i-a urmat.
Se estimează că, în următorii 10-15 ani, unele oraşe britanice vor avea o populaţie majoritar musulmană. Această ştire, publicată recent în Daily Mail– cu un ton de îngrijorare de-abia mascat – stîrneşte tot felul de polemici în Marea Britanie, şi nu numai acolo.
Micile librării independente caută soluţii de supravieţuire pentru a rezista pe piaţă. În lupta cu concurenţa din zona online, şansele de a reuşi, de a fi rentabile sînt mici. Cumpărătorii de carte îşi schimbă, de la un an la altul, comportamentul de consum. Amazon.com cîştigă tot mai mult teren.
Artiştii vizuali Lia Perjovschi şi Dan Perjovschi şi dirijorul Yoel Gamzou sînt laureaţii celei de-a cincea ediţii a Premiului „Prinţesa Margriet“ al Fundaţiei Culturale Europene. Ceremonia de decernare a premiilor va avea loc pe 19 martie 2013, la Bruxelles, în prezenţa Alteţei sale Regale Prinţesa Margriet a Olandei.
E ciudat şi, în acelaşi timp, natural felul în care, uneori, democraţia reuşeşte să se saboteze singură, cu propriile instrumente. Ceea ce se petrece acum în Ungaria ilustrează perfect modul în care un stat democratic se poate transforma, pe nesimţite, în tiranie.
După ce două decenii la rînd oraşul Berlin a promovat politici urbane ecologiste, de protejare a patrimoniului şi de sprijnire a artiştilor, primăria dă semnale că e deschisă pentru proiecte imobiliare de anvergură. Oraşul pe care primarul Klaus Wowereit îl vedea „sărac, dar sexi“ e acum prea sărac ca să-şi mai permită să refuze avansurile investitorilor.
„Teatrul radiofonic se vede cel mai bine cu ochii închişi“, crede Mihai Lungeanu. Regizorul a produs zeci de spectacole pentru scenă şi pentru radio. Şi este la originea unui program de educaţie teatrală pentru tineri.
Ar mai fi de adăugat că în special Germania are o infrastructură culturală extrem de extinsă, moştenită, parţial, din cauza vechii diviziuni. Vechile instituţii ale RDG şi RFG au fost, în mare parte, păstrate, ba chiar instituţii după model refegist s-au replicat, după unificare, în fosta RDG (şi invers); s-au creat şi instituţii noi.
Nu e de mirare că succesul de la Berlinale al filmului Poziţia copilului, regizat de Călin Netzer, a stîrnit atîta vîlvă în presa din România. Mai toate televiziunile au transmis ştirea, i-au dedicat emisiuni speciale, au difuzat interviuri cu regizorul, producătoarea şi artiştii; ziarele au tipărit comentarii pe prima pagină;
România a urcat cinci locuri în clasamentul privind respectarea libertăţii presei, realizat de organizaţia Reporters sans Frontières. Raportul publicat la sfîrşitul lunii ianuarie arată că România se situează printre ultimele ţări din Uniunea Europeană în acest clasament.
Întîlnire istorică la Bruxelles. Pentru prima dată de la declararea independenţei Kosovo, Atifete Jahjaga, preşedinta acestei republici cu statut internaţional încă incert, şi-a strîns mîna şi a dialogat cu preşedintele Serbiei, Tomislav Nicolici. În această întîlnire se pot constata nu doar spirit diplomatic, ci şi un pic de oportunism şi puţină ipocrizie.
Europa are multe de oferit ţărilor încă neintegrate din Balcani. Progreselor ezitante li se răspunde cu promisiuni incerte. Integrarea e un proiect fragil, dar e singurul disponibil. Există viaţă şi în afara Uniunii Europene?
Cultivarea memoriei e o misiune asumată cu sinceritate şi pragmatism în Germania: războaiele, comunismul şi mai ales fascismul, experienţa totalitară, represiunea, viaţa cotidiană în comunism, poveştile cu spioni şi turnători – toate aceste episoade din istoria ultimului secol sînt studiate în şcoli, centre de cercetare şi, nu în ultimul rînd, în muzee şi locuri memoriale.
În Olanda au început să se închidă teatre, orchestre şi ansambluri de dans. Nu doar sectorul independent e afectat de măsurile de austeritate. Şi instituţiile de stat au parte de reduceri masive de buget. Anul trecut s-au tăiat o treime din cheltuielile pentru artele spectacolului şi zece procente din cheltuielile instituţiilor muzeale.
„Picasso în Palestina“ – acesta era titlul ştirii citită undeva pe un portal (global!) de informaţii. Dacă ar fi căzut încă o bombă, probabil că nu ar fi avut acelaşi efect. Bust de femeie, pictura lui Picasso datată 1943, o operă de artă deţinută de Van Abbemuseum din Eindhoven, va fi prezentată, pentru o lună, la Şcoala de Arte din Ramalah.
Îl cheamă Kim Schmitz, dar e cunoscut mai degrabă sub poreclele Kim Dotcom şi Mr. Mega. Unii îl consideră un erou pozitiv, un haiduc, un luptător pentru libertatea absolută pe Internet. Alţii îl consideră un infractor.
Revista XXI sărbătoreşte cinci ani de la prima apariţie. Faimoasa publicaţie trimestrială tipăreşte în ediţia aniversară, în chip de supliment special, un „Manifest pentru un alt fel de jurnalism“. Pe douăzeci de pagini, directorul Laurent Beccaria şi redactorul-şef Patrick de Saint-Exupéry încearcă să explice marasmul în care au ajuns publicaţiile generaliste din Franţa şi din lume.
Acum două săptămîni mă bucuram, la această rubrică, de decizia lui Gérard Depardieu de a se stabili în altă ţară după ce guvernul de la Paris anunţase nişte măsuri fiscale pe care nu greşesc numindu-le radicale şi extreme.
Scriitoarea i-a luat faţa traducătoarei. Pe de o parte, pentru că a furat startul: poeta a început un pic mai devreme. Pe de altă parte, pentru că majoritatea cititorilor stau mereu cu ochii pe vedete - şi scriitorii sînt mereu mai vizibili, mai iubiţi, mai aplaudaţi decît traducătorii. E o nedreptate. Pentru că traducătoarea Nora Iuga nu e cu nimic mai prejos decît scriitoarea Nora Iuga.
Acum doi ani, vestea că Franţa a luat decizia expulzării colective a mai multor comunităţi de romi originari din România făcea valuri în Europa: libertatea de circulaţie e una dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene – orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să meargă şi să se stabilească oriunde pofteşte.
Diplomele universitare au devenit instrumente politice. Sînt folosite ca arme sau scuturi pentru a doborî adversari sau pentru a consolida poziţii. Într-o lume ideală, ar fi şi firesc ca elitele politice să se aleagă dintre cei mai buni savanţi.
Supărat că trebuie să plătească prea multe impozite pe avere şi venit în Franţa, actorul Gérard Depardieu s-a hotărît să se mute într-un orăşel din Belgia, un paradis fiscal. Plecarea sa a devenit miza unei dispute politice.
Politică şi literatură – literatură şi politică. Se poate vorbi la infinit despre această relaţie cultivată de unii autori, evitată cu obstinaţie de alţii. Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti – al cărui slogan arată un angajament politic: „de la Est la Vest, de la Vest la Est“ – e o scenă extrem de utilă pentru dezbateri.
FILB se „întreţine“ doar datorită eforturilor celor care l-au „inventat“, cu sprijin minim dinspre institutele culturale, ba, uneori, chiar fără nici un fel de susţinere publică. Un alt mare merit al festivalului e că nu caută neapărat vedetele scenei literare şi nici nu-i evită pe debutanţi.
Criză fără precedent în Germania. Două ziare sînt în pragul falimentului: cotidianul regional Frankfurter Rundschau şi ediţia germană a ziarului economic Financial Times riscă să-şi suspende apariţia. Nu cu mult timp în urmă, şi Die Tageszeitung îşi anunţase insolvenţa.
Bucureşti. Ora 8,30. O intersecţie oarecare, din centru. Sute de maşini merg în toate direcţiile. Şoferii claxonează ca apucaţii. Semafoarele îşi schimbă, inutil, culorile, mai mult pentru a întreţine atmosfera. La verde accelerează cu toţii. Culoarea galbenă are aceeaşi semnificaţie ca şi culoarea roşie.
Relaţiile (culturale şi nu numai) României cu Moldova sînt parazitate de un patriotism romantic, care se exprimă în sloganuri sforăitor-festiviste sau nostalgico-resemnate, dar şi, uneori, de cealaltă parte a Prutului, de o atitudine profund românofobă, specifică unei bune părţi a elitelor (post)comuniste rusofile.
Între libertatea presei şi bunăstarea unei ţări există o relaţie de determinare. Cu cît o ţară este mai bogată, cu atît presa e mai liberă. Sigur, această relaţie nu e valabilă peste tot în lume, însă ea poate fi atestată în peisajul european.
Ce citesc Romney şi Obama? Care sînt cărţile care i-au format pe cei doi principali candidaţi la preşedinţia americană? Mai multe ziare americane au încercat să facă un profil intelectual al celor doi din perspectiva bibliografiei parcurse. Barack Obama ar fi un „devorator de cărţi“, ne asigură Time.
Inaugurarea, la Berlin, a unui memorial al Holocaustului împotriva populaţiei sinti şi rome redeschide această veche controversă culturalo-lingvistică. Avem voie, măcar în contextul onorant comemorativ, să vorbim despre „ţigani“? Putem pronunţa acest cuvînt de vreme ce a căpătat, cu timpul, o rezonanţă injurioasă?
„În Ţara Balaurilor, a venit pe lume un balaur cu două capete.“ Aşa începe povestea. Povestea balaurului cu două capete poate fi citită în două feluri. Ca un basm contemporan cu personaje de legendă; sau ca un sketch haios despre apariţia primei agenţii de comunicare din domeniul editorial.
Îi vezi pe la metrou, butonînd pe nişte ecrane extraplate. Nu prea ştim ce fac. Unii urmăresc nişte litere pe-o tabletă albă. Alţii par că se uită la nişte imagini în mişcare. Cartea digitală e şi nu e: îţi sare în ochi tocmai pentru că e (încă) un obiect rar. Nici nu ştii cum să numeşti obiectul.
Publicul librăriilor se infantilizează. E o tendinţă nouă, descoperită în urma unui studiu realizat de Buchreport, o publicaţie specializată editată de Asociaţia Editorilor şi Librarilor din Germania. Tendinţa – ilustrată de evoluţiile pieţei de carte din ultimul deceniu – poate fi depistată şi în alte ţări din Europa occidentală.
După ce în anii trecuţi invitate de onoare ale Tîrgului de Carte de la Frankfurt au fost culturi mari, precum Argentina, China, Turcia sau India, anul acesta a venit rîndul Noii Zeelande să obţină acest statut. De această dată, programul ţării invitate a născut controverse încă înainte de a fi lansat.
La Institutul Cultural Român se schimbă directorii, se întrerup proiecte, se reduc bugete. „Sincronizarea“ ICR se face prin anularea vechilor programe şi adoptarea unor măsuri (33 la număr) „pentru consolidarea cunoaşterii prestigiului culturii române“.
O organizaţie pînă nu de mult necunoscută a anunţat recent iniţierea unui concurs literar. Asociaţia Casa de Cultură oferă premiul „Augustin Frăţilă“ pentru cel mai bun roman al anului 2011. Valoarea premiului: 10.000 de euro.
Pînă la urmă, în ciuda protestelor şi a avertismentelor, revista Charlie Hebdo a hotărît să publice acele caricaturi. Şi autorităţile, şi cititorii erau la curent cu planurile revistei. Unii i-au rugat, alţii i-au ameninţat să n-o facă. Dar caricaturile au apărut.
Cei care încă mai cred că revoluţia electronică o să lichideze cultura scrisă ar trebui să-l întîlnească pe tipul ăsta. Paul Balogh e unul dintre puţinii editori cu adevărat optimişti pe care i-am întîlnit.
Acum cîteva luni, un deţinut dintr-o închisoare belgiană a fost eutanasiat la cerere. Omul fusese condamnat la o pedeapsă cu detenţie îndelungată. Suferind, bolnav de o boală încurabilă, el a solicitat în repetate rînduri dreptul de a-i fi curmate suferinţele şi de a muri cu demnitate.
În ultimele trei luni, cuvîntul „Constituţie“ a fost pronunţat de nenumărate ori. În criza care a urmat la scurt timp după preluarea guvernării de către USL, oameni politici de toate culorile au început să facă exerciţii hermeneutice pe marginea actului fundamental.
François Hollande se confruntă cu o dramatică scădere în sondaje. După valul de entuziasm ce a urmat alegerii sale ca preşedinte al Franţei, au apărut şi primele deziluzii. Criza financiară a erodat puternic programele sociale – noul guvern, care a promis măsuri rapide, concrete, viabile – nu a ştiut să dea un răspuns pe măsură.
Anumite tendinţe de concentrare îşi pierd din forţă din cauza influenţei tot mai scăzute – mai ales în rîndul tinerilor – a publicaţiilor tipărite şi a mediilor clasice (radio, tv). Problema accesului la informaţie se pune acum mai ales din perspectiva găsirii informaţiei relevante pe Internet. Căci astăzi avem mai multă informaţie decît putem procesa.
Trăieşte la Bucureşti de aproape doi ani şi vorbeşte limba română aproape fără accent, dar cu ezitările începătorilor. Uneori se opreşte la jumătatea frazei ca şi cum ar aştepta o confirmare: o fi declinat bine? oare asta să fie conjuncţia potrivită? Ridică veselă din sprîncene, şi cînd nimereşte, şi cînd greşeşte: îi place să fie corectată - ba chiar insistă s-o întrerup de fiecare dată cînd este cazul.
În optimiştii ani ’90, rozul era o culoare la modă: think pink! Acum, e la modă verdele. Şi ni se atrage atenţia, mereu, că trebuie să fim şi să gîndim verde: case verzi, maşini verzi, hrană verde, energie verde – totul, absolut totul trebuie să fie verde.
Trei artiste cunoscute ca membre ale trupei Pussy Riot au fost condamnate de o instanţă pentru „încălcarea ordinii publice“ şi „ofensă adusă sentimentelor religioase“ la doi ani de închisoare cu executare. Nadejda Tolokonnikova, Ekaterina Samuţevici şi Maria Alehina au interpretat în Catedrala moscovită Hristos Mîntuitorul „o rugăciune punk“.
Ultimele studii arată că francezii citesc în jur de 11 cărţi pe an. Multiplicaţi această sumă cu cîteva zeci de milioane – cît reprezintă populaţia activă a Franţei – şi veţi avea o perspectivă asupra dimensiunilor pieţei de carte. Miza e mare – la aceste cifre, se poate deja vorbi de o industrie –, aşa că şi editorii se iau foarte în serios.
