Mihai Lungeanu - regizor

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 81, februarie 2013)

„Asculţi şi vezi“

„Teatrul radiofonic se vede cel mai bine cu ochii închişi“, crede Mihai Lungeanu. Regizorul a produs zeci de spectacole pentru scenă şi pentru radio. Şi este la originea unui program de educaţie teatrală pentru tineri. La „Ora de educaţie teatrală“ nu va da lecţii de teatru, ci va încerca să intre în dialog cu elevi de la două licee din Bucureşti, folosindu-se de mijloacele teatrului.

Astăzi, oamenii folosesc cuvîntul radio fără să ştie exact la ce se referă. Televiziunea e ceva clar, radioul, însă, e un termen ambiguu. Într-un fel, nici nu e de mirare, de vreme ce aparatul de radio a dispărut din multe case sau, chiar dacă există, nu este folosit. "Mulţi tineri nu reuşesc să facă distincţia între aparatul de radio, instituţia care produce conţinutul radiofonic şi programele propriu-zise - ceea ce se aude cînd dai drumul la aparat", spune Mihai Lungeanu.
"Ora de educaţie teatrală" de la radio şi-a propus patru ţinte. "Să-i învăţăm pe copii dicţia şi să-şi exerseze memoria; apoi să-şi îmbogăţească vocabularul; încercăm să le stimulăm, prin exerciţii, creativitatea; în fine, le propunem cîteva lecţii de retorică. La finalul programului, toţi cei implicaţi vor realiza un dialog sau o scenetă." "Ora de educaţie teatrală" se numeşte acest proiect. Care e, totuşi, raportul cu teatrul? "E vorba de mijloacele de expresie teatrală. Copiii fac teatru oricum, ei joacă în fiecare zi rolul de elev, de fiu sau fiică, de călător cu tramvaiul etc. Rolurile acestea succesive nu sînt conştientizate, nici asumate. Conştientizarea rolului îi ajută să fie pregătiţi, să-şi înţeleagă rostul", spune Lungeanu. Însă lecţiile nu sînt... lecţii. Mihai Lungeanu vrea să evite tocmai acest raport de autoritate dintre pedagog şi elev. "Ora de educaţie teatrală" se vrea mai degrabă un program echilibrat, de comunicare egală. Regizorul îşi aminteşte una dintre lecţiile pe care le-a primit în tinereţe, în cadrul Institutului de Teatru: "Profesorul, întrebat de noi cum se face teatrul, ne-a replicat foarte clar: «Eu nu sînt aici să vă spun cum se face. Treaba mea e să vă spun cum nu se face. Fiecare trebuie să descopere singur calea»."

Cum nu se face

Coincidenţă sau nu, prima etapă a acestui program, la care participă 12 elevi aleşi de la Colegiul "Iulia Hasdeu" şi de la Liceul Tehnologic de Mecanică Fină Bucureşti, a fost lansată chiar în Ziua Mondială a Radioului. Obiectivul principal este de a-i ajuta pe tineri să comunice corect, să vorbească bine într-o lume în care limba română este stîlcită de pronunţii greşite, de dezacorduri şi de nonsensuri grave. Elevii vor lucra în compania lui Mihai Lungeanu, pînă la sfîrşitul anului şcolar, cînd vor concepe o lucrare finală. O bună parte a materialelor de studiu e oferită de Mediateca "George Enescu" (filme, înregistrări audio etc.).
Mihai Lungeanu a regizat zeci de spectacole la Teatrul Naţional Radiofonic. E instituţia teatrală cu cei mai mulţi actori - nici un alt teatru nu are atîta libertate de a-şi alege echipa artistică. Şi e teatrul cu cel mai mare număr de spectatori. Libertate înseamnă (şi) constrîngere. Iar audienţa înseamnă responsabilitate. Cum îşi alege regizorul textele pe care le montează la radio? Aceasta ar fi, după spusele sale, principala misiune: găsirea acelui text care să fie cel mai bine servit de forma de teatru radiofonic. "Cînd am ajuns în radio, am descoperit valoarea cuvîntului. În spatele cuvîntului stă o acţiune evidentă. Textele pe care le caut trebuie să corespundă cu criteriile şi atitudinile pe care le împărtăşesc. Un text devine, pentru mine, radiofonic în momentul în care, în spatele cuvintelor scrise, descopăr sunetele care pun în valoare sensurile mele. Există o anumită dramaturgie pe care o agreez, însă, dincolo de preferinţele estetice sau literare, se află această cerinţă aproape tehnică." Cum sună Hamlet la radio? E "montabil", crede Lungeanu, însă el preferă dramaturgia nouă sau necunoscută, căci, difuzînd la radio astfel de spectacole, poate oferi autorului şansa de a intra în relaţie cu piaţa. Altminteri, nu a lucrat cu texte majore pentru că adesea timpul de audiţie pe care îl are la dispoziţie - cam o oră - nu-i permite să dezvolte teme "grele".

Fiecare cuvînt are în spate o geografie

Care e abordarea în cazul textelor literare? "Sînt aceleaşi căi. În măsura în care textul literar conţine temele sau imaginile pe care le poţi servi prin sunet, ele sînt dramatizabile pentru radio. Dacă textul e bun, ţesătura dramatică devine străvezie şi vezi, în spatele cuvintelor, canavana dramatică. Dar aceasta e un tip de experienţă care se cîştigă pe parcurs."
Ce e diferit pentru un regizor de teatru radio? Teatrul de scenă presupune săptămîni, poate chiar luni în care materialul are timp să se coacă, în care regizorul poate să se îmbogăţească cu reacţiile actorilor, să comunice şi să-şi dezvolte planul. Teatrul radiofonic are avantajul - care poate fi şi dezavantaj - că procesul se derulează într-un timp foarte scurt. Regizorul trebuie să vină pregătit de acasă. "Fiecare cuvînt are în spatele lui o geografie, fiecăruia trebuie să-i acorzi libertatea de mişcare, să vezi cum con-sună. E un întreg caiet de regie în textul pe care îl dai actorului să-l citească."
Experienţa e însă dramatic diferită, şi pentru actori. Izolaţi într-o cameră antifonată, în momentul în care înregistrează spectacolul, interpreţii au, în primă instanţă, doar un singur spectator: regizorul. După montaj, cînd spectacolul e lansat în eter, e, din nou, pauză de comunicare: publicul teatrului radiofonic poate asculta şi, dacă spectacolul e bun, poate chiar vedea. În schimb, actorul nu poate să "simtă" sala. Şi nu poate auzi aplauzele. E o relaţie dezechilibrată, o experienţă radical diferită de cea scenică. Mihai Lungeanu spune însă că tocmai această specificitate îi atrage pe unii actori spre studioul de radio. "Lucrăm cu actori profesionişti. Poate unii nu au experienţă în teatrul radiofonic. Venind aici, descoperă abilităţile şi inconvenientele acestui gen. Satisfacţia actorului faţă de produsul artistic nu stă în aplauze, ci în surpriza pe care o are ascultîndu-se. E o relaţie cu el însuşi, nu cu ceea ce face el. Aplauzele sînt marca performanţei din acea seară. La teatrul radiofonic, actorul îşi aude vocea şi intră într-un raport critic cu el însuşi. Astfel, poate intra în pielea spectatorului. Teatrul radiofonic se vede cel mai bine cu ochii închişi. E singura formă de teatru care se construieşte cu imaginaţia, sensibilitatea şi cultura ascultătorului. Dacă se aude un sunet de locomotivă, o sută de mii de oameni vor avea în minte o sută de mii de locomotive diferite - ceea ce nu s-ar putea întîmpla la film sau pe scenă."
Teatrul radiofonic nu intră nici în tiparele teatrului de pe scenă, în acel "aici şi acum". E mai "periculos", spune Lungeanu. Pentru că e "oriunde şi oricînd". Avantajul teatrului radiofonic asupra filmului e că are fixate cuvîntul, sunetele, dar nu şi imaginea. Fiecare spectacol ajunge altfel la fiecare spectator. Şi trezeşte o reacţie vie. Pentru actori - mai ales pentru cei tineri, fără experienţă - poate stîrni revelaţii. Mulţi actori nu-şi (re)cunosc vocea, nu ştiu să şi-o modifice, se sperie cînd şi-o aud în căşti. Exerciţiul acesta al teatrului radiofonic îi ajută inclusiv să se cunoască mai bine." Într-adevăr, vocea e fundamentală în teatru, iar recuperarea ei - un act estetic. Introducerea unui curs de teatru radiofonic la IATC ar fi mai mult decît necesară - susţine Mihai Lungeanu.

fotografii de Lucian MUNTEAN