Pînă la începerea Jocurilor Olimpice de Iarnă mai sînt vreo 50 de zile. La Soci nu s-a răcit asfaltul proaspăt turnat pe şosele, unele dintre sălile de sport nu au încă acoperiş iar la patinoar nu s-au montat instalaţiile de lumini.
Peste o treime dintre bucureşteni merg la teatru cel puţin o dată pe an. Cel mai frecventat teatru din Bucureşti este Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“. Iar publicul alege în general spectacolul în funcţie de actorii din distribuţie.
Aşa-numitul „Raport despre unitate“, care înregistrează, periodic, progresele făcute în vederea uniformizării condiţiilor de viaţă din cele două foste Germanii, consemnează, în continuare, diferenţe notabile.
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
Noua sală a Filarmonicii pariziene ar fi trebuit să fie deschisă acum mai bine de un an. Concertul inaugural – deja programat – era „Simfonia a şaptea“ de Dvorak. N-a fost să fie. Cu puţin timp în urmă, s-a aflat că noua sală de concerte se va deschide, în cel mai fericit caz, prin 2015.
În Franţa, România e cunoscută prin figurile importante ale exilului: Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Eliade. La imaginea de mare cultură din Est au contribuit, în ultimii ani, şi filmele din „noul val“, care au avut succes la Cannes.
Cele mai frumoase Jocuri Olimpice din istorie sînt cele care nu se mai ţin. Oraşul München îşi propusese – şi Comitetul Olimpic Internaţional acceptase – să candideze pentru găzduirea Jocurilor de Iarnă din 2022.
John Le Carré explica, într-un interviu, că poţi depista spiritul unei naţiuni în funcţie de modul în care sînt organizate Serviciile secrete. Poate că aşa şi era, pe vremea cînd el însuşi făcea parte din „structuri“. Vremurile s-au mai schimbat.
Oraşul Iaşi vrea să devină Capitală Culturală Europeană în 2021. Faptul că este deja un mare oraş cultural al României e deja ştiut. Nu e vorba doar de îndelunga tradiţie literară, ci şi de iniţiative mai noi.
PEN-Club Germania protestează faţă de refuzul autorităţilor americane de a-i permite intrarea în ţară lui Ilija Trojanow, autor german de origine bulgară, invitat la o conferinţă a germaniştilor. Povestea e mai veche, însă pe fondul disensiunilor dintre Berlin şi Washington DC, ca urmare a dezvăluirilor privind spionajul american pe teritoriul german, incidentul a căpătat o amploare semnificativă.
Banksy e unul dintre cei mai faimoşi artişti urbani. A trecut prin nenumărate oraşe din lume şi a lăsat locuitorilor o operă vastă: sute sau mii de picturi, graffiti, stencil-uri pe ziduri. E îndrăgit de unii pentru atitudinea subversivă şi mesajele agresive, şi detestat de alţii pentru activismul politic sau pentru că murdăreşte zidurile.
Cel mai cunoscut scriitor brazilian va lipsi de la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, unde Brazilia e ţară invitată de onoare. Presa germană a întîmpinat vestea cu distanţă şi chiar cu ironie – absenţa lui nefiind considerată o mare pagubă.
Polemica din Franţa pe tema integrării romilor capătă accente tot mai grave după ce, în urmă cu o săptămînă, ministrul Internelor a declarat că romii nu vor să se integreze. Guvernul socialist aflat la putere capătă, prin vocea lui Manuel Valls, accente tot mai conservatoare.
Trienala de Arhitectură de la Oslo este cel mai important eveniment din domeniul arhitecturii din Nordul Europei. Ediţia de anul acesta – a cincea – are ca temă centrală politicile de mediu în domeniul construcţiilor: „Behind the Green Door“ este titlul-slogan ales de către curatori.
Criza economică a ajuns un loc comun. „Criza“ e cuvîntul rostit de fiecare dată cînd vine vorba de „reducerea cheltuielilor“, de „creşterea eficienţei“, de „restructurări“ şi de „diminuări“. Criza e fatală – e cauza şi motorul acţiunilor guvernamentale.
Acum vreo două săptămîni, cînd Guvernul Ponta a propus legea care permite începerea lucrărilor de exploatare a aurului de la Roşia Montană, puţini şi-au imaginat că subiectul va stîrni atîtea pasiuni. Împotriva proiectului minier de la Roşia Montană au ieşit în stradă, aproape zilnic în ultimele zile, zeci de mii de oameni.
"E inadmisibil ca prim-ministrul să ofere nişte argumente, să ajute partea adversă – adică RMGC – într-un astfel de posibil proces. Dacă va da statul în judecată, RMGC se va folosi cu siguranţă de acea afirmaţie în care premierul însuşi recunoaşte că statul român a greşit."
În ultimele două decenii, numărul bienalelor de artă a crescut vertiginos. Sînt tot mai multe asemenea evenimente – şi sînt tot mai multe care vor să conteze. Aproape fiecare oraş şi-a dorit una. Un astfel de eveniment, susţinut periodic, oferă un profil cultural, stîrneşte curiozitatea mediatică, ba chiar aduce şi profit.
Este unul dintre cei mai iubiţi autori din Austria şi un intelectual reputat în spaţiul de expresie germană. Josef Winkler a devenit cunoscut prin romanele sale, dar şi prin intransigenţa cu care taxează derapajele politice. Se luptă de ani de zile pentru ca în oraşul său, Klagenfurt, să existe o bibliotecă publică.
În luna mai, Amazon anunţa că vînzările de carte în format digital au depăşit, pentru prima dată, vînzările de carte tipărită. E clar, cel puţin pentru situaţia din SUA, că piaţa a suferit transformări importante. Acesta e doar vîrful, e doar succesul cel mai vizibil al unor strategii comerciale puse în aplicare deja de un deceniu.
Acum cîţiva ani, apărea în Time un articol intitulat „Ce mai rămîne din cultura franceză“, punînd în discuţie scăderea puterii de seducţie a Franţei şi impasul politicilor culturale – subfinanţate, în ciuda eforturilor statului, încremenite în reţele de promovare învechite, incapabile să furnizeze figuri emblematice, ezitante în ceea ce priveşte inovaţia; autorul articolului,
Acum cîţiva ani, piaţa de artă din Germania a intrat în preinfarct după ce s-a descoperit că piaţa fusese invadată de un număr impresionant de lucrări falsificate după maeştri precum Max Pechstein, Heinrich Campendonk, Max Ernst, André Derain, Kees van Dongen.
Probabil e hitul acestei veri în Franţa: expoziţia Roy Lichtenstein. Une retrospective de la Centre Pompidou – unul dintre cele mai interesante evenimente din domeniul artelor vizuale de la Paris. Expoziţia Roy Lichtenstein de la Paris vine în siajul altor trei mari retrospective ale artistului, organizate anul acesta la Chicago, la Washington şi – ultima şi cea mai mare – la Tate Modern din Londra.
Vestea despre falimentul oraşului Detroit a făcut înconjurul lumii. Nu pentru că ar fi prima localitate aflată în această situaţie, ci pentru că nimeni nu credea că un oraş, puternic industrializat, pe vremuri o emblemă a economiei americane, ar putea ajunge vreodată în faliment.
Povestea durează deja de ceva vreme. Şi continuă să preocupe comunitatea internaţională. Are toate componentele unui „caz“. Trei artiste, cunoscute ca membre ale trupei Pussy Riot, au fost condamnate de o instanţă, pentru „huliganism“ şi „incitare la ură religioasă“, la doi ani de închisoare cu executare.
Acum un an apărea pe piaţa de carte din România o editură nouă. Din cataloagele prezentate atunci se vedea clar că editura Baroque Books & Arts voia să fie altfel: ilustraţii originale, serii (aproape) fără concurenţă şi, mai ales, o grijă deosebită pentru tot ce alţi editori consideră că ar fi lux inutil: grafică, tipar, legătorie etc.
Este deja a doua oară în 20 de ani cînd Brazilia e ţară invitată la Tîrgul de Carte de la Frankfurt. Nu e nici o greşeală de programare: e o literatură pe cît de mare, pe atît de puţin cunoscută în Europa. Din 1994, cînd Brazilia a fost invitată pentru prima dată la Buchmesse, s-au schimbat inclusiv raporturile politice.
Oraşul Perm se reinventează. Cunoscut drept un important centru industrial din zona Uralilor (deservit, în era sovietică, de deţinuţii politici), oraşul a decăzut: uzinele, imense şi inutile, zac în paragină, iar oraşul se depopulează treptat.
Acum vreo 15 ani, cînd Amazon.com făcea primii paşi în comerţul online de carte, puţini au fost cei care au intuit efectele periculoase pe care le-ar putea produce. Editorii s-au bucurat, căci aveau – nu-i aşa? – încă un canal de desfacere, ba încă unul foarte util şi cu o portanţă cu adevărat mondială.
Despre fraudă la examenul de bacalaureat se vorbeşte doar de vreo trei-patru ani. Mai precis, de cînd s-au luat şi primele măsuri antifraudă. Tot acum cîţiva ani s-a constatat şi prima scădere (dramatică) a ratei de promovare la bacalaureat. De la vreo 90% s-a ajuns la cifre între 45%-55%.
Pînă nu de mult, infocarte.ro era singura platformă online cu date exhaustive despre apariţiile editoriale recente. Astăzi, infocarte.ro e un fel de punct nodal între editori, librari, bibliotecari şi cititori.
Co-directorul Vincent Baudriller, care coordonează festivalul, din 2004, împreună cu Hortense Archambault, părăseşte funcţia la finele ediţiei curente. După aproape zece ani de co-directorat, Baudriller revine, într-un interviu pentru Le Figaro, asupra principalelor momente care au stîrnit vîlvă la Avignon.
Supărat că trebuie să plătească prea multe impozite pe avere şi venit în Franţa, actorul Gérard Depardieu s-a hotărît, astă-iarnă, să-şi schimbe rezidenţa fiscală şi să se mute în Rusia. Plecarea sa din Franţa a devenit miza unei dispute politice aprige.
Se spune că de moarte şi de Fisc nu scapă nimeni. Această vorbă din bătrîni ar trebui amendată, adaptată, rescrisă. Căci vremurile s-au schimbat. În curînd, francezii or să spună, pe limba lor, fireşte: „De Fisc nu scapi nici mort.“
Cum ar trebui să arate preşedintele unei instituţii a cărei misiune e promovarea culturii române în străinătate? Să fie un intelectual cu ţinută? Un artist (muzician, scriitor etc.) de succes? Om politic? Manager? Institutul Cultural Român caută un preşedinte.
Da, reţelele de televiziune sînt esenţiale pentru ca filmele-documentare să ajungă la public. Însă tot Televiziunea este şi cea care strică filmul-documentar. Ea impune formate, standardizări, chiar şi teme sau direcţii clare de atac pentru documentarişti.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu e un fenomen. E unul dintre puţinele evenimente periodice româneşti care nu numai că durează, ci se dezvoltă. Îl urmăresc deja de aproape un deceniu: în fiecare an e tot mai mare. Fiecare ediţie pare ultima, căci standardele impuse – tot mai mari – par, de fiecare dată, imposibil de atins.
„Ce citeşti acum?“ Această interogaţie e un fel de urare de bun-venit pe site-ul Booktopia. Utilizatorii acestei reţele sociale formează o comunitate al cărei liant unic sînt cărţile.
În loc să fie un paradis al cărţilor, Bookfest e un fel de supermarket cu superreduceri. Pe culoarele înguste, printre standurile editurilor, forfotesc puhoaie de oameni în căutarea unor cărţi la preţ acceptabil. E greu să înţelegi mecanismele care-i pun în mişcare.
Germania ar putea adopta o lege care interzice afişarea simbolurile fostei RDG. E o restrîngere a libertăţii. E o formă de cenzură. Însă minimizarea şi relativizarea răului produs de regimul comunist îngrijorează opinia publică.
În 1942, cînd Asimov a inventat cuvîntul „robot“, existau deja aparate care lucrau (roboteau) autonom, în locul omului: ceasuri mecanice, războaie de ţesut, flaşnete şi orgi programabile, centrale telefonice automate etc. Funcţiile acestor maşinării erau, însă, reduse; şi nici una nu era construită după chipul şi asemănarea omului.
Raportul FreeEx („Libertatea presei în România“, 2012), realizat de organizaţia Active Watch, nu a luat pe nimeni prin surprindere. Tipologia agresiunilor, a ameninţărilor, a presiunilor etc. este deja cunoscută, din studiile anterioare.
● Nimeni nu s-ar fi gîndit că la Viena e plin de praf. Şi totuşi, ziarele scriu adesea despre asta. Uneori, pe un ton tăios, angoasant. În capitala Austriei, praful e din cale-afară de fin. Particulele sînt mai mici de 1/100 mm. Ce e de făcut?
În avalanşa informaţională care ne copleşeşte zilnic e tot mai greu să facem distincţia între adevărat sau fals, între informaţie şi opinie. Cartea lui Cass R. Sunstein este intitulată On Rumors: How Falsehoods Spread, Why We Believe Them, What Can Be Done şi tratează, într-o perspectivă mai largă, cum circulă informaţia şi cum se formează opinia.
Librăriile Humanitas au trecut, în ultimul an, printr-un intens proces de rebranding. Transformarea a vizat însăşi funcţia librăriilor, care au devenit, din magazine de cărţi, un soi de mall-uri culturale. Ştefania Oprina e o tînără visătoare care crede nu numai în viitorul cărţii tipărite, ci şi în viitorul librăriilor.
Salon du livre de la Paris a fost un succes: mii de cărţi vîndute în doar cîteva zile, zeci de mii de vizitatori la standul României şi o foarte bună prezentare în presă a literaturii româneşti contemporane. Însă, dincolo de statistici, dincolo de bucuria meritată a autorilor de a se întîlni cu cititorii lor din Franţa şi de mult aşteptata vizibilitate în presa franceză, rămîn carenţele de comunicare şi de organizare ale noii conduceri a Institutului Cultural Român...
Ziarele, aşa cum le ştim, sînt pe cale de dispariţie. Multe publicaţii prestigioase şi-au suspendat ediţiile de print, care deveniseră prea costisitoare. Iar beneficiile din publicitatea obţinută în ediţiile online sînt încă insuficiente şi, oricum, greu de cuantificat.
În Occident, ne-am obişnuit – poate prea uşor – cu nişte imperative precum democraţia, respectarea drepturilor omului, toleranţa. Unele lucruri par cumva de la sine înţelese. Dacă eşti în Europa, e de la sine înţeles că toate aceste condiţii sînt pe deplin îndeplinite.
La Berlin continuă gîlceava cu privire la viitorul East Side Gallery, un fragment din (fostul) Zid, pictat, în 1990, de cîţiva dintre cei mai importanţi artişti vizuali europeni. O parte a zidului a fost îndepărtată pentru ca pe terenul din spate, aflat chiar pe malul rîului Spree, să se poată construi.
