Şase bienale
Pe la începutul secolului XX, cînd a fost inventată această „instituţie“, bienala îşi propunea să fie un soi de expoziţie universală, un loc în care să se arate cele mai reprezentative tendinţe în artă. Pe vremea aceea nu existau încă centre de artă contemporană, galerii de public etc., iar muzeele se ocupau de conservarea trecutului, nu de promovarea creaţiei. Bienalele au dat un ritm (re)vizitării artelor contemporane şi au generat personajul-cheie care le guvernează, curatorul sau selecţionerul.
În ultimele două decenii, numărul bienalelor de artă a crescut vertiginos. Sînt tot mai multe asemenea evenimente – şi sînt tot mai multe care vor să conteze. Aproape fiecare oraş şi-a dorit una. Un astfel de eveniment, susţinut periodic, oferă un profil cultural, stîrneşte curiozitatea mediatică, ba chiar aduce şi profit, uneori. Proliferarea bienalelor (uneori sînt trienale) a generat competiţia pentru artişti, curatori şi public. În prezent există în jur de 150 de bienale de artă, multe în Asia. Bine că nu-s toate simultane!
Explozia bienalelor de artă corespunde unei faze accelerate a postmodernismului: căderea Zidului Berlinului şi descoperirea, de către occidentali, a restului lumii, a teritoriilor încă neintegrate în artele occidentale – scrie Thierry Raspail, directorul bienalei de la Lyon, citat de Le Monde. Aceste ţări emergente n-au fost încă invitate să participe la modernitatea noastră. „Artiştii din aceste zone se hrănesc din referinţele despre arta occidentală, conservînd însă tradiţiile locale.“
Ziarul Le Monde întîmpină Bienala de la Lyon cu un articol în care analizează rosturile bienalelor şi uniformizarea (uneori mediocritatea) acestor evenimente. Numai în septembrie se deschid şase bienale dintre cele mari: Lyon, Istanbul, Moscova, Salonic, Porto Alegre, Texas.
E concurenţă pentru a atrage artiştii cei mai cotaţi, dar şi pentru a angaja cei mai reputaţi curatori. Directorii artistici sînt „vînaţi“ şi angajaţi pe sume... fotbalistice – şi, aproape de fiecare dată, repetă formulele pe care deja le-au testat la o altă bienală, din alt colţ al lumii. Încă o sursă a uniformizării...
Anul trecut, oraşul Hanovra a intrat în competiţie cu Berlin şi Kassel. Expoziţia de artă Made in Germany Zwei de la Hanovra a atacat celelalte două evenimente majore dedicate artelor vizuale: Berlin Biennale şi Documenta 13. Cu ce efect? De ani buni, Germania este, alături de Marea Britanie, una dintre principalele scene care promovează artele contemporane. Documenta, apoi Berlin Biennale au reuşit să anticipeze cele mai interesante tendinţe din Germania şi din lume, concentrîndu-se pe ideile inovatoare, pe autorii emergenţi, pe curente de nişă, pe noile tehnologii. La Kassel, mai mult decît la orice altă bienală europeană, se „canonizează“ artiştii. Clasic-contemporanul s-a distilat în laboratoarele de la Kassel şi de la Berlin. Mai era nevoie de (încă) un eveniment periodic major pentru artele vizuale? Modelul curatorial de la Hanovra nu a reuşit să se definească prin diferenţă. Ceea ce şi-a propus iniţial curatorul René Zechlin – adică un eveniment mic, dar cu pretenţii mari şi cu artişti aleşi pe sprînceană – nu prea a ieşit. Nevoia de a ieşi în faţă, de a se evidenţia, l-a făcut să invite la Hanovra o mulţime de artişti deja expuşi peste tot – deci cu cotă şi succes de public verificat.
Întrebarea care rămîne fără răspuns e dacă nu cumva această competiţie între marii organizatori ai bienalelor lasă neacoperite tocmai zonele cele mai vii şi mai interesante ale artelor vizuale. La începuturile lor, bienalele erau o zonă rezervată aproape exclusiv artiştilor confirmaţi. Încetul cu încetul, au început să se deschidă şi spre artişti mai tineri sau mai altfel, oferindu-le un bilet de intrare în mainstream. Astăzi, bienalele sînt atît de numeroase că au aplatizat deja această departajare. Imperativul comercial, obsesia pentru excentricitate şi exotic, complexul nişei au dus la aplatizarea gusturilor.
