Vineri începe Festivalul de Teatru de la Avignon. Sau ar trebui să înceapă, căci e foarte probabil ca spectacolele programate să nu se mai joace. Artiştii şi tehnicienii au intrat în conflict cu guvernul şi ameninţă cu greva. În discuţie e o modificare a condiţiilor în care se acordă indemnizaţia de şomaj şi valoarea acesteia.
Nu e nici o greşeală de tipar în titlu. O nouă instituţie e pe cale de a se naşte: Observatorul Gastronomic. Mai bine zis, un institut în care savanţii vor încerca să deseneze hărţile gastronomice ale universului cunoscut.
În ultimii ani, am tot urmărit isteria generală iscată de cifrele mici de promovabilitate la bacalaureat. După vreo două decenii în care (aproape) oricine a luat diploma de bac, a crescut, în sfîrşit, nivelul de exigenţă. A crescut în aşa grad, încît supraveghetorii au început să-şi facă treaba, adică nu au mai permis elevilor să copieze.
Mingea aproape că găureşte plasa din spate şi totuşi, imediat, se caută confirmarea golului prin GLT. Simpla reluare, pentru spectacolul jocului, nu mai e suficientă. E nevoie de super-tehnologie ca să fim mega-siguri că a fost, într-adevăr, gol.
Una dintre cele mai durabile şi de succes iniţiative în domeniul educaţiei este o instituţie independentă. Colegiul „Noua Europă“ (NEC) împlineşte douăzeci de ani. Fondată în 1994 de Andrei Pleşu, a rămas singurul centru independent de studii avansate în domeniul ştiinţelor socio-umane.
Cei mai mulţi oameni visează că sînt în întîrziere cu o sarcină, că nu reuşesc deloc să o îndeplinească sau că sînt puşi să repete, la nesfîrşit, acelaşi lucru.
Cu o săptămînă înainte de începerea Campionatului Mondial de Fotbal, multe dintre oraşele braziliene participante nu erau nici pe departe pregătite. Liniile speciale de transport nu funcţionau, pe unul dintre stadioane nu fusese modernizată instalaţia de iluminat şi multe hoteluri încă nu aveau Internet.
"Europa nu înseamnă doar liberă circulaţie, liber schimb şi euro. De multă vreme, cei care construiesc Uniunea Europeană încearcă să-i convingă pe eurosceptici că mai există şi alte valori sau măcar că există un spirit comun european, o cultură împărtăşită de toţi."
În curînd se împlineşte un an de cînd fostul spion american Edward Snowden a fost forţat să accepte să rămînă la Moscova, sub protecţia serviciilor secrete ale Rusiei. Dezvăluirile sale legate de modul în care operează serviciile americane au produs frămîntări politice peste tot în lumea occidentală.
În eventualitatea că, totuşi, se vor impune noi alegeri europene, mă aştept ca cei care au promovat boicotul să ne rîndă în nas: "Aţi văzut? V-am spus noi că sistemul e greşit!"
„Seismul“ produs în Franţa de procentele mari obţinute de Frontul Naţional şi popularitatea de care se bucură, în Marea Britanie, în Austria, în Danemarca şi în Italia partidele naţionaliste au produs stupoare printre liderii Europei.
Dezbaterea cu privire la interdicţia vălului islamic din Franţa, Germania, Danemarca sau Italia a generat reacţii paradoxale. În Franţa, femeilor originare din ţări cu tradiţie islamică le este interzis să-şi acopere faţa în şcoli şi universităţi, iar interdicţia vălului ar putea fi extinsă pentru toate spaţiile publice.
Susţinătorii diametralei Uranus-Piaţa Victoriei ar fi trebuit să ştie că unul dintre obiectivele acestui imens proiect de urbanism a fost tocmai reducerea traficului pe bulevardul istoric.
Cînd am aflat pentru prima dată de acest subiect, m-am amuzat copios. Delta Văcăreşti – de fapt, un imens teren viran, inundat şi infestat de gunoaie, dar populat, se pare, cu nişte specii rare de păsări – ar trebui declarată zonă protejată şi transformată în „rezervaţie urbană“, au susţinut, atunci, cîţiva activişti ecologişti.
Am aflat, recent, că începînd cu anul viitor, multe oraşe germane vor impune norme stricte. Toate construcţiile noi vor trebui să fie izolate, în exterior, cu polistiren. Iar cei care vor să-şi izoleze locuinţele mai vechi beneficiază de subvenţii. Economisirea e, şi acolo, o manie.
E lucru ştiut că există o relaţie de determinare între libertatea presei şi bunăstare. Această relaţie funcţionează în ambele sensuri: cu cît o ţară e mai înstărită, cu atît presa este mai liberă; şi invers: cu cît presa e mai liberă, cu atît ţara e mai bogată.
După o lege care interzice folosirea limbajului vulgar în presă, Rusia adoptă acum o lege care sancţionează folosirea cuvintelor indecente în cadrul manifestărilor publice. Legea vizează spectacolele de teatru şi operă, filmele şi orice formă de performance.
România este ţara europeană cu cel mai mare procent de proprietari de locuinţe: aproximativ 95%. Acest fapt se datorează legislaţiei adoptate rapid, după 1990, prin care oamenii şi-au putut achiziţiona, la preţuri rezonabile, apartamentele sau casele în care locuiseră pînă atunci cu chirie, la stat.
Filmul lui Abel Ferrara – Welcome to New York – ar fi avut toate şansele să fie un hit la Festivalul de la Cannes. Însă acest docu-fiction despre afacerea DSK, cu Gérard Depardieu în rolul lui Dominique Strauss-Kahn, n-a fost selectat, pînă la urmă, în secţiunile competitive principale.
Doi autori ruşi de succes, Vladimir Sorokin şi Vladimir Kaminer, comentează actualitatea politică internaţională. Nici unul dintre ei nu pare prea surprins de evenimentele recente din Rusia şi din Ucraina. Au scris, pe înţelesul occidentalilor, două poveşti cu tîlc despre ambiţiile lui Vladimir Putin.
Hazardul e un factor pe care istoria sau geopolitica nu-l iau în calcul. Căci e o variabilă. În cazul Rusiei, se pare că e o variabilă constantă. Deci esenţială.
La Harkov şi la Doneţk, comunităţile proruse cer un referendum pentru obţinerea autonomiei – iar trupele speciale (ale Rusiei?) veghează; conducătorii de la Tiraspol cer şi ei recunoaşterea statului transnistrean de către Chişinău şi retragerea de la discuţiile în format 5 plus 2.
Cuvîntul anului 2013 a fost „selfie”. Iar vestea că Asociaţia Americană de Psihiatrie (APA) a hotărît, în prima sa întrunire din 2014, să clasifice autoportretele realizate cu device-uri portabile drept simptome ale unei tulburări mintale s-a răspîndit năpraznic pe reţelele de socializare. Sîntem cu toţii bolnavi?
În Franţa, politicile culturale sînt influenţate în mare măsură de coloratura guvernului de la Paris. Dar şi politicienii locali intervin pe piaţa culturală. Adesea, contribuţiile locale sau regionale pentru susţinerea evenimentelor culturale le depăşesc pe cele ale guvernului.
Le Nouvel Observateur a întîmpinat această ediţie a Salon du Livre de la Paris cu un articol provocator, intitulat „La ce foloseşte Salonul Cărţii?“ Textul e de fapt rezumatul unei dezbateri despre prezentul şi viitorul pieţei de carte şi a culturii scrise în general.
Şase miniştri ai Culturii în doi ani e o performanţă. E o performanţă pentru că, deşi nici unul dintre miniştri nu se poate lăuda cu vreo performanţă anume, deşi cu toţii au fost criticaţi de societatea civilă şi de comunitatea artistică, ei au fost schimbaţi din funcţie şi apoi înlocuiţi ca urmare a unor conjucturi politice.
Se vorbeşte mult despre „modelul francez“ în afacerile culturale. Unii admiră angajamentul pentru susţinerea culturii şi subvenţiile generoase acordate de stat. Alţii, dimpotrivă, critică dirijismul şi etatismul, văzute ca o formă de „colonizare“ a producţiei culturale.
Nimeni nu mai crede cu adevărat în războiul carte tipărită vs carte digitală. Cele două coexistă pe piaţă şi nu sînt semne că vor recurge la canibalism. Însă piaţa de carte, relaţia dintre editori, cititori şi scriitori s-au schimbat radical. Lucrul ăsta s-a văzut şi la Tîrgul de carte de la Leipzig.
Şi anul acesta, informaţiile despre restaurantele "înstelate" s-au scurs în presă precum siropul de zmeură pe faţa de masă proaspăt spălată şi apretată.
E un caz cît se poate de serios, care a devenit o sursă inepuizabilă de divertisment. Procesul lui Wolfgang Beltracchi, pictor condamnat pentru că a vîndut nişte falsuri după nişte mari maeştri, a fost urmărit etapă cu etapă de presa germană, ajungînd apoi şi în paginile culturale ale ziarelor de peste Ocean.
În aprilie se deschide la Berlin cea mai mare expoziţie de pînă acum a lui Ai Weiwei. Însă artistul nu va fi prezent la vernisaj. Autorităţile de la Beijing nu i-au eliberat paşaport. Fără comentarii. Şi fără explicaţii.
Der neue Tugendterror. Über die Grenzen der Meinungsfreiheit in Deutschland (Noua terorare a virtuţii. Despre limitele libertăţii de exprimare în Germania) – aşa se numeşte noua carte a lui Thilo Sarrazin. E, într-adevăr, o carte la limită. Căci pune în discuţie tabuurile democraţiei.
În Europa, unde (aproape) totul e normat şi reglementat, nu există încă o legislaţie comună cu privire la consumul de droguri uşoare. În unele state consumul este permis, în altele e doar tolerat, în celelalte (majoritatea) – este interzis.
În pragul alegerilor municipale se ivesc tot felul de dezbateri cu mize locale, mai mici sau mai mari. În Franţa, disputele electorale dintre candidaţii locali nu privesc, de fapt, competiţiile (istorice) dintre partidele pe care aceştia le reprezintă, ci probleme punctuale ale oraşului sau ale regiunii şi soluţiile propuse.
Un anume Olivier Laurelli din Franţa a căutat pe cel mai popular motor de căutare un şir de cuvinte: „informaţii actualizate despre situaţia din Siria“. Google a afişat o listă de legături spre diverse site-uri. Printre altele, era acolo şi un link la Agence nationale de securité sanitaire de l’alimentation, de l’environment et du travail (ANSES), o instituţie de stat.
Cancelarul german a anunţat că va propune un asemenea proiect în parteneriat cu Franţa şi că se va consulta pe această temă cu preşedintele Francois Hollande. „Vom vorbi despre providerii europeni, care să ofere siguranţa cetăţenilor nostri astfel încît aceştia să nu trimită email-uri sau alte informaţii trecînd peste Atlantic.
Miza Jocurilor Olimpice de la Soci e mult mai mare decît salba de medalii la care aspiră, pe drept, sportivii ruşi. De fapt, competiţia sportivă ocupă un plan secundar, poate chiar de fundal pentru organizatorii acestei ediţii. Marele cîştig preconizat e, de fapt, imaginea publică a Rusiei.
Aproape de fiecare dată cînd ceva nu funcţionează, ne-am obişnuit să ridicăm din umeri şi să spunem: „Sistemul e de vină.“ Sistemul, adică angrenajul de instituţii şi legi. Ca şi cum acest sistem n-ar fi făcut tot de oameni, trăim mereu cu senzaţia că sîntem furaţi şi batjocoriţi de o orătanie fără chip şi de neînvins.
Febra reorganizării a început astă-toamnă, sub mandatul ministrului Daniel Barbu. Fără vreo consultare publică prealabilă, a apărut brusc ideea reorganizării Operei Naţionale din Bucureşti. Cum?
„Cultura independentă este cultură de interes public“ – afirmă, într-o scrisoare deschisă, mai mulţi artişti şi manageri culturali independenţi. Într-adevăr, de ani de zile, cultura e subfinanţată şi în fiecare an, cînd se anunţă bugetul pentru cultură, se aud suspine.
Imigraţia este bună. O spune Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, într-o cercetare despre impactul imigraţiei. Imigranţii de origine română sau bulgară sînt mai bine pregătiţi decît media populaţiei germane. Economia are numai de cîştigat de pe urma imigranţilor din România şi din Bulgaria.
Nu există studii care să măsoare frica; nu se ştie în ce măsură britanicii sînt – sau nu – îngrijoraţi cu privire la aşa-zisul val de imigranţi care urmează să lovească Insula după ridicarea restricţiilor de pe piaţa muncii. Unii oameni politici vehiculează tot felul de statistici, dar cifrele nu au fost încă confirmate de realitate.
Ce rămîne? Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Trei critici de teatru răspund la două întrebări: 1. Care a fost cel mai bun spectacol? 2. Care a fost cea mai mare dezamăgire?
Din 2011, 15 ianuarie (ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu) este Ziua Culturii Naţionale. E o sărbătoare nouă, instituită prin lege, încă una, pe lîngă multe altele. Ce înţelegem azi prin „cultură naţională“? Avem nevoie de această sărbătoare oficială?
De fiecare dată cînd se schimbă vreun ministru al Culturii, lumea culturală începe să fiarbă: oare va da bani pentru cutare festival? Oare va înţelege cît de importantă e finanţarea restaurării cutărui monument? Oare e dispus să sprijine cutare proiect?
Pierre Manent este unul dintre cei mai subtili gînditori politici occidentali. Director al Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, autor al unor cărţi de referinţă despre gîndirea politică modernă, co-fondator al prestigioasei reviste Commentaire, Manent este un gînditor discret.
Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii pregătesc un tratat comercial. Dacă se va ajunge la un consens, se va crea cea mai mare zonă de liber schimb din lume. Odată ce va fi pus în aplicare, se aşteaptă o relansare a economiei europene, o creştere substanţială a exporturilor, scăderea şomajului.
Politica adoptată de Franţa în ceea ce priveşte imigranţii nedoriţi stîrneşte reacţii de tot felul la Paris, la Bruxelles şi la Bucureşti. Măsurile de expulzare (sau de „repatriere voluntară“, după cum le place francezilor să le numească) a romilor sînt cînd ridiculizate, cînd aspru criticate.
Volumul X:20. O radiografie a artei româneşti după 1989 (apărut la Editura Vellant) este o analiză ambiţioasă a celor mai semnificative fenomene din domeniul artelor vizuale şi al economiei culturale. În debutul cărţii, Erwin Kessler face cîteva clarificări asupra perioadei analizate.
