Teroarea (in)corectitudinii politice
Der neue Tugendterror. Über die Grenzen der Meinungsfreiheit in Deutschland (Noua terorare a virtuţii. Despre limitele libertăţii de exprimare în Germania) – aşa se numeşte noua carte a lui Thilo Sarrazin. E, într-adevăr, o carte la limită. Căci pune în discuţie tabuurile democraţiei. E vorba despre confruntarea dintre libertatea de exprimare şi corectitudinea politică. O confruntare în care nu există învingători.
La fel ca în cărţile precedente, şi aici, Sarrazin expune tot felul de teorii dubioase, bazate, dacă nu pe manipulări grosolane ale statisticilor, atunci măcar pe interpretări şi instrumentalizări forţate ale unor date. Una dintre teoriile dezvoltate în această a treia carte: există mai mulţi bărbaţi decît femei cu IQ peste 120; există mai mulţi bărbaţi decît femei cu IQ mediu. Etc. Pe scurt: bărbaţii sînt mai inteligenţi decît femeile. Teoria e – aţi ghicit! – argumentată cu date statistice. Vorba aia, ce poate fi mai exact, mai precis, mai incontestabil decît statistica? Evident, tocmai aici e provocarea: cei care refuză demersul în sine, căci e incorect politic, refuză, de fapt, ştiinţa. Partea şi mai interesantă e că nici măcar să vorbeşti despre asta nu ai voie, în democraţie, căci ţi-o interzice „instituţia“ corectitudinii politice – sugerează autorul.
Membru vechi şi marcant al SPD, un social-democrat autentic, după cum însuşi se recomandă, Thilo Sarrazin a ales dinadins să-şi prezinte cartea la Berliner Ensemble, la teatrul lui Brecht, un spaţiu simbolic, revendicat de stînga germană. Era şi firesc ca volumul să fie întîmpinat cu un boicot puternic. Zeci de protestatari au năvălit în sala de spectacol şi au întrerupt lansarea cărţii – Sarrazin a fost nevoit să plece înainte să înceapă dezbaterea. Mobilizarea protestatarilor a fost mai bună decît cea a forţelor de ordine.
Acum patru ani, Thilo Sarrazin publica o carte care a intrat în istoria (sumbră) a derapajelor xenofobe. Titlul cărţii anunţa deja concluzia autorului: Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen (Germania se dezintegrează. Cum ne punem ţara la bătaie). Pe scurt: în familiile imigranţilor din Germania se nasc prea mulţi copii, prea inadaptaţi cultural, prea incapabili să se integreze pe piaţa muncii. Ei riscă să devină o povară pentru serviciile sociale, oricum suprasolicitate. Dincolo de limbajul aproape nazist folosit pe alocuri în carte (printre altele, foloseşte termenul „disgenie“), teoria economică a lui Sarrazin a lansat o provocare interesantă sociologilor şi economiştilor: cîţi imigranţi (mai) suportă Germania? După ce a fost sancţionat politic – autorul a fost nevoit să renunţe la funcţiile publice, dar n-a fost exclus din partid –, mai multe agenţii ale Republicii Federale au început să producă rapoarte despre imigraţie şi efectele ei. Rapoartele au generat, apoi, politici.
A doua carte a lui Sarrazin nu a enervat pe atîta lume, căci acolo autorul susţinea o convingere împărtăşită de foarte mulţi germani: anume că Europa nu are nevoie de moneda unică. Criticat de numeroşi specialişti în finanţe pentru răspîndirea unor teorii considerate antieuropene, Sarrazin a fost susţinut, atunci (era în plină criză economică), de mulţi dintre cei care-l detestau pentru mesajul xenofob din prima carte. Moneda euro a rămas „pe piaţă“, ba chiar a fost susţinută frenetic de cancelarul Angela Merkel şi după ce, „la cererea publicului“, s-a format un grup de reflecţie care să stabilească avantajele şi dezavantajele monedei euro. Cum-necum, Sarrazin reuşeşte mereu să fie în actualitate şi să provoace dezbatere publică, în ciuda exagerărilor şi a derapajelor proprii şi în ciuda zgomotului de fond.
Sarrazin a ştiut întotdeauna să-şi dozeze provocările, să obţină efect maxim, cu efort minim. În cazul de faţă, gestul provocator a fost să-şi lanseze cartea într-un templu al stîngiştilor. Ştie bine că articolele negative, vacarmul protestelor, nenumăratele mesaje indignate, vehiculate pe forumurile ziarelor, îi aduc notorietate şi, pînă la urmă, vînzări mai bune. Incorectitudinea politică e un bun vehicul de marketing. Cazul lui Thilo Sarrazin arată cam care sînt limitele legilor antidiscriminare şi cam cît se poate întinde coarda incorectitudinii politice fără să fii sancţionat. În acelaşi timp, e şi un exemplu pentru limitele democraţiei, căci arată toate tabuurile unei societăţi în care, teoretic, libertatea de exprimare este garantată de Constituţie.
Foto: wikimedia commons
