La Paris, cu Proust şi Cortázar

● Le Nouvel Observateur a întîmpinat această ediţie a Salon du Livre de la Paris cu un articol provocator, intitulat „La ce foloseşte Salonul Cărţii?“ Textul e de fapt rezumatul unei dezbateri despre prezentul şi viitorul pieţei de carte şi a culturii scrise în general. Comerţul e în egală măsură o capcană şi o salvare a cărţii, avantajele şi ameninţările pieţei şi ale globalizării trebuie permanent reevaluate. Salon du Livre nu mai e de mult un salon literar; el a devenit, de ani buni, doar un supermarket în care se vînd cărţi. E un instrument bun de promovare pentru carte, dar dăunător pentru literatură, e o petrecere la care, după ce-au consumat de toate, invitaţilor le va lua mult timp ca să-şi revină din starea de ebrietate. La Salon du Livre, cel mai bine se vînd cărţile de bucate. Statistica pare să dea dreptate pesimiştilor.

● Invitată de onoare: Argentina. O ţară cît un continent, cu o literatură cît o lume întreagă. Evident, e un eveniment de mult aşteptat la Salon du Livre, mai ales că se marchează centenarul naşterii lui Julio Cortázar, un autor argentinian care a avut legături cu Franţa: în 1951 a emigrat aici; şi tot în Franţa a elaborat şi opera magna – romanul Şotron. În pavilionul Argentinei, vopsit în albastru, culoarea naţională, lui Cortázar i se dedică o încăpere specială. În centrul acestui spaţiu circular, sub un clopot de sticlă e expus caietul cu notiţele şi schemele pentru Şotron. E deschis chiar la o pagină în care a desenat căsuţele jocului de şotron, numerotate – ele reprezintă posibilele scheme de citire ale romanului. În jurul caietului original sînt nişte ecrane tactile: toate filele caietului au fost scanate şi pot fi acum „răsfoite“ virtual, pe ecrane. Lumea se înghesuie în jurul ecranelor, cu toţii sînt captivaţi de imaginea multimedia. Caietul original, cu foile lui îngălbenite, cu urmele lăsate de stiloul lui Cortázar, trece aproape neobservat…

● Listei de 30 de autori invitaţi de Centrul Naţional al Cărţii din Franţa i s-a mai adăugat încă una, cu 18 autori aleşi de autorităţile din Argentina. Evident, orice listă, oricît de mare, e o formă de cenzură, de discriminare, de excludere. Selecţia „oficială“ argentiniană a fost realizată, din cîte se pare, după criterii politice, spre nemulţumirea unora dintre autori, care au îndemnat la un boicot. Pe lista realizată de guvernul Argentinei au figurat doar scriitori „prieteni“ ai guvernului. Iar lista apare într-un moment de maximă polarizare politică. Era de aşteptat şi ca lumea literară să se împartă în două. Salonul Cărţii a amplificat clivajul: pe de o parte, a fost clubul celor invitaţi şi fericiţi, şi, pe de altă parte, a fost clubul celor (auto)excluşi, dar la fel de fericiţi.

Printre autorii prezenţi: Elsa Osorio, Pablo De Santis, Oliverio Coelho, Lucía Puenzo, Leandro Avalos Blacha. Printre autorii absenţi: Martín Caparrós, Jorge Asís, Pola Olaixarac, Rodrigo Fresán, Alberto Manguel.

Mi-am amintit de situaţia de anul trecut, cînd România a fost ţară invitată: şi atunci au fost, dacă vă mai amintiţi, tot două „cluburi“... Cît despre organizatorii Salonului Cărţii, aceştia au spus acum ce-au spus şi anul trecut: că n-au fost presiuni politice de nici un fel şi că, în plus, „camarilele politice interne nu ne interesează“.

● Anul trecut, România a fost ţară-invitată de onoare la Salon du Livre. Era cumva firesc ca acum să existe un follow-up (sau, mă rog, un suivi, dacă tot sîntem la Paris). A fost o prezenţă consistentă, cu dezbateri interesante şi adecvate aşteptărilor publicului, cu invitaţi numeroşi şi cu o librărie mică, dar bine garnisită. Plus un banner imens, pe care scrie „Roumanie. Des livres à venir, l’avenir des livres“. Cu tema aleasă am atins un punct sensibil al actualităţii.

● La editura Non Lieu a apărut cartea lui Alex. Leo Şerban – La planète Proust. Esquisses d’un journal de lecture. A scris-o direct în franceză, în 2009-2010, la Buenos Aires. Iată un scurt fragment: „Să-l vezi pe Proust drept un cineast nu înseamnă să-i treci cu vederea acea parte literară care-l face unic; ci să-i recunoşti, chiar în această parte literară, semnele precursoare ale unui telescopaj profund, care-şi va fi găsit în cinema o oglindă aproape proustiană. Întorcînd spatele la modul aproape polemic «corectitudinii cinematografice» în favoarea unei scrieri obstinate şi microscopice, strat după strat, pentru a ajunge la «corectitudinea realistică», Proust a zdruncinat naraţiunea cu delicateţe semănînd grăunţele unui cinema care să-i însoţească, cadru după cadru, lumea sa pur literară.“ 

Foto: wikimedia commons