Pe ce se ceartă intelectualii - bilanţul anului 2013

● Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii pregătesc un tratat comercial. Dacă se va ajunge la un consens, se va crea cea mai mare zonă de liber schimb din lume. E vorba de 100 de miliarde de euro pe an. Odată ce va fi pus în aplicare, se aşteaptă o relansare a economiei europene, o creştere substanţială a exporturilor, scăderea şomajului. Ambiţiile sînt mari, de ambele părţi ale Atlanticului. Iar negocierile sînt dure. Printre altele, s-a pus în discuţie ca în acest acord de liber schimb să fie incluse şi producţiile audiovizuale.
Marile companii americane au făcut presiuni pentru ca UE să renunţe la mecanismele de favorizare a producţiilor naţionale. E vorba, pe de o parte, de cotele de difuzare (producţii naţionale/europene) impuse radiourilor şi televiziunilor şi, pe de altă parte, de subvenţiile directe acordate de stat. Aproape peste tot în Europa, ceea ce se numeşte „excepţia culturală“ e considerat un bun comun, un avantaj (social) cîştigat. Era firesc ca artiştii, intelectualii, societatea civilă să se opună renunţării la statutul privilegiat al domeniului cultural. Pînă la urmă, reprezenanţii UE nu au renunţat la includerea pe agenda negocierilor cu SUA a reglementărilor legate de audiovizual. Polemica stîrnită a fost utilă. Excepţia a rămas... excepţie.

● În Franţa a fost adoptată o lege foarte controversată, care permite digitalizarea integrală şi, atenţie, publicarea cărţilor indisponibile apărute în secolul al XX-lea. E vorba, de fapt, de o modificare a Codului de proprietate intelectuală, pentru a permite digitalizarea, de către Biblioteca Naţională a Franţei, a tuturor cărţilor publicate în secolul trecut, care nu au mai fost reeditate şi nici nu se mai găsesc în librării. Reeditarea în format digital se face, conform noii legi, fără consultarea prealabilă a autorului sau a editurii. BNF poate revinde drepturile pentru cartea digitalizată, prin intermediul unei societăţi colective de gestiune a drepturilor de autor, în a cărei sarcină cade şi plata (eventuală) a deţinătorului de drepturi. O listă provizorie cu 60.000 de titluri a fost deja publicată, dar se estimează că în cîţiva ani se va ajunge la o jumătate de milion de cărţi. Legea se bazează pe două principii considerate de susţinătorii ei corecte şi echitabile: de vreme ce cărţile respective nu (mai) sînt exploatate comercial, atunci statul ar fi îndreptăţit s-o facă. Cel de-al doilea principiu, ceva mai abstract, ţine de circulaţia operei literare: cărţile sînt destinate publicului, iar digitalizarea prelungeşte viaţa cărţilor. Pare frumos, aproape utopic, dar nu e nici o surpriză că foarte mulţi autori se opun acestei legi şi mai ales schimbării de paradigmă pe care o produce. E un fel de „piraterie de stat“.

● La New York, un nene a vîndut pe cîteva sute de dolari cîteva tablouri – graffiti pe pînză. Imagini celebrisime, pe care artistul cunoscut sub numele Banksy le pictase pe zeci de ziduri. Deşi tablourile erau semnate, importanţa sau eventuala lor valoare nu era marcată în nici un fel. Banksy însuşi n-a anunţat, decît după încheierea vînzărilor, că lucrările sînt „100% originale şi autentice“. Un site american spunea că cele cîteva tablouri vîndute la tarabă ar fi valorat mult peste un milion de dolari. BBC nota, cu prudenţă, că acele lucrări ar face cîteva zeci de mii de dolari. De fapt, nu tablourile sînt valoroase, ci această performanţă incredibilă a artistului de a ne arăta, cu mijloace la îndemînă, că valoarea însăşi e relativă. Că „original şi autentic“ sînt calităţi greu de depistat. Că preţul la colţ de stradă e diferit de cel de la marile case de licitaţii. Că „marca“, adică semnătura, nu contează nici măcar cînd e cunoscută. Despre regulile pieţei de artă s-au scris cărţi cît să umple o bibliotecă. Dar Banksy a reuşit să demonstreze concluziile, într-un experiment pe înţelesul tuturor. Exprimată în bani, valoarea lucrărilor sale e de cîteva zeci, sute, mii, zeci de mii sau sute de mii de dolari. Cu un interval atît de mare, cine ar risca să stabilească precis cota? Şi cine stabileşte, de fapt, cota? Vînzătorul? Artistul? Cumpărătorul? Care piaţă?

● Protest al PEN-Club Germania faţă de refuzul autorităţilor americane de a-i permite intrarea în SUA lui Ilija Trojanow, autor german de origine bulgară, invitat la o conferinţă a germaniştilor. Pe fondul disensiunilor dintre Berlin şi Washington DC, ca urmare a dezvăluirilor privind spionajul american pe teritoriul german, incidentul a căpătat o amploare semnificativă. Cu ani în urmă, Trojanow publicase, împreună cu scriitoarea Juli Zeh, un volum intitulat Angriff auf die Freiheit (Atac împotriva libertăţii) despre capcanele pe care le pune mania securitară americană. Cartea e un soi de eseu-pamflet despre cum au ajuns societăţile occidentale să renunţe cu bună ştiinţă la libertăţi, pentru a avea garanţia siguranţei şi a bunăstării. Presărat cu tot felul de îndemnuri la revoltă împotriva sistemului de supraveghere, volumul teoretizează relaţiile tot mai dubioase dintre libertate şi suveranitate, dintre democraţie şi drepturi civile. Informaţiile relevante lipsesc; activismul, în schimb, se găseşte din abundenţă.