Produsul cultural brut
Se vorbeşte mult despre „modelul francez“ în afacerile culturale. Unii admiră angajamentul pentru susţinerea culturii şi subvenţiile generoase acordate de stat. Alţii, dimpotrivă, critică dirijismul şi etatismul, văzute ca o formă de „colonizare“ a producţiei culturale. Adevărul e că, de fapt, „modelul francez“ a rămas doar o schemă mentală, un instrument teoretic. Căci politicile culturale ale Franţei s-au schimbat mai repede decît percepţia noastră asupra modelului. Deşi sumele puse în joc de stat sînt considerabile, participarea ministerului nu mai e de multă vreme majoritară. În mare, doar o treime din cheltuielile unui proiect sau ale unei instituţii sînt susţinute direct de Ministerul Culturii; restul fondurilor provin de la nivel regional/local şi din surse private. Această împărţire a responsabilităţilor a degrevat statul de o parte din cheltuieli şi a multiplicat domeniile în care se poate implica.
Pe de altă parte, subvenţia în sine nu mai e doar o „cheltuială“. Cel puţin aşa spune un studiu comandat recent de Ministerul Culturii. Cultura contribuie de şapte ori mai mult la produsul intern brut decît industria auto. Industriile culturale aduc 57,8 miliarde de euro pe an. Costurile totale pentru colectivitate se ridică la 21,5 miliarde de euro.
Studiul se bazează pe date furnizate de Institutul Naţională de Statistică şi arată că, altfel decît se credea, cheltuielile statului pentru cultură sînt, de fapt, investiţie, că subvenţia se întoarce odată cu valoarea adăugată a proiectelor culturale. Şi nu, nu e nici o greşeală de calcul la mijloc: o companie privată (Ernst & Young) a realizat un studiu similar, cu aceleaşi rezultate. Ceea ce oferă o cu totul altă perspectivă asupra subvenţiei. Cultura nu mai e, în Franţa, cel puţin, un domeniu perdant, în care statul bagă bani doar pentru prestigiu, ci e o întreprindere profitabilă. „Excepţia culturală“ – un termen de neînţeles în America, unde nu se face nici o distincţie între o fabrică de şuruburi şi-o companie de teatru – devine, în felul acesta, o formulă economică de succes. Una în care statul devine un soi de acţionar majoritar la o companie rentabilă. Chiar dacă nu toate diviziile aduc profit, treaba merge per ansamblu.
Şi nu e vorba doar de bani. Ci şi de resurse umane. În Franţa, sînt 670.000 de locuri de muncă (directe) în domeniul culturii. Adică: 2,5% din forţa de muncă. În plus, alţi 870.000 de profesionişti din domeniul culturii lucrează în întreprinderi nonculturale. E, deja, ditamai industria productivă...
„Ceea ce vă cer, doamnelor şi domnilor, e să-mi daţi douăzeci şi cinci de kilometri de autostradă“, spunea ministrul Culturii André Malraux. Era în 1966, într-un moment în care Franţa îşi fixase ca prioritate dezvoltarea infrastructurii. Era o formulă simpatică de a minimaliza efortul bugetar pe care-l cerea pentru susţinerea culturii. Chiar aşa: ce mai însemnau, pentru guvern, douăzeci şi cinci de kilometri de autostradă, la sutele pe care le avea de executat? Între timp, lucrurile au evoluat. Franţa are astăzi autostrăzi suficiente. Aşa că îşi permite să susţină cultura cu banii pe care i-ar da pentru 435 de kilometri de autostradă. Şi tot nu-i destul – spun unii critici ai politicilor de austeritate, promovate de preşedintele Hollande. Acum au şi un argument cît se poate de pragmatic: păi, cultura produce mai mult decît industria auto!