La ce foloseşte Ministerul Culturii? (I)
De fiecare dată cînd se schimbă vreun ministru al Culturii, lumea culturală începe să fiarbă: oare va da bani pentru cutare festival? Oare va înţelege cît de importantă e finanţarea restaurării cutărui monument? Oare e dispus să sprijine cutare proiect? Disputele ajung, adesea, în paginile gazetelor: cultural devine, brusc, un subiect de interes naţional. Cel mai adesea, polemicile nu vizează miezul problemei, ci chestiuni marginale. În plus, logica dezbaterii e, inevitabil, aceeaşi: dacă finanţează ceva, nu mai are bani pentru altceva. De parcă ar exista o concurenţă între obiective...
În fond, Ministerul se mulţumeşte să finanţeze principalele instituţii aflate în subordine şi să suporte cheltuielile cîtorva evenimente majore – dar pînă şi aceste angajamente minimale par de nesuportat. Că banii sînt puţini – o ştim cu toţii. Dar problema nu e dimensiunea bugetului, ci distribuirea fondurilor. De fapt, tot ceea ce reuşeşte să facă Ministerul e să întreţină o reţea relativ vastă, în stare de funcţionare la cota de avarie. În plus, instituţiile din subordinea Ministerului se află în situaţie de dependenţă (aproape) totală. Acest tip de relaţie îi transformă pe artişti în pişcotari.
Şi atunci, la ce bun un Minister al Culturii? Întrebarea şi-au pus-o şi alţii. E util, cred, să urmărim reflecţiile pe această temă. În 1959, cînd a fost numit şef al nou înfiinţatului Ministru al Culturii, André Malraux şi-a propus următoarele: să acţioneze astfel încît „operele capitale ale umanităţii să devină mai accesibile“, „să asigure o audienţă cît mai vastă patrimoniului cultural“ şi „să favorizeze crearea de noi opere de artă“. Această misiune – ofertantă, căci permite noi redefiniri şi „resetări“ ale ţintelor – a fost preluată şi urmărită de toţi cei care i-au urmat lui Malraux la conducerea Ministerului Culturii („naţionale“ sau nu, „al patrimoniului“, „al comunicării“ – căci denumirea instituţiei s-a tot schimbat). Ea stă la baza oricărei acţiuni culturale, este referinţa absolută în materie de strategie. În epoca marilor proiecte din vremea lui Mitterrand s-au înfiinţat numeroase instituţii noi. Bugetul pentru cultură s-a mărit considerabil, astfel că în timpul celor două mandate de ministru, Jack Lang a putut „inventa“ (şi, mai ales, finanţa) marile festivaluri şi evenimente care fac „brandul“ culturii franceze de astăzi. Festivalul de la Avignon, creat mult mai devreme, a căpătat anvergura internaţională în anii ’70, printre altele datorită deschiderii spre companiile independente şi teatrul alternativ. Decisiv pentru succesul festivalului a fost nu atît sprijinul direct al Ministerului pentru organizarea sa, cît mecanismele de finanţare pentru sectorul independent, care a avut drept rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de producţii.
Într-adevăr, Jack Lang a dat propria interpretare misiunii stabilite de Malraux, insistînd pe flexibilizarea accesului la subvenţii şi pe stabilirea unor parteneriate între autorităţile centrale, regionale, locale. În acest fel, acţiunea Ministerului s-a diminuat, în vreme ce producţiile s-au multiplicat. Însă strategiile s-au concentrat, în general, pe creşterea şi diversificarea ofertei, nu pe mărirea audienţei. În Franţa, aflată acum în criză economică, reproşul e că acţiunea culturală se face pe banii tuturor, în beneficiul unui număr restrîns de oameni. (Asta, în vreme ce statisticile plasează Franţa printre ţările europene cu cel mai larg acces al publicului la cultură.) Obiectivele de acum ţin de democratizarea culturală, de accesul unui public cît mai numeros la producţia culturală. Şi în Franţa s-au tăiat din fondurile pentru cultură, s-au închis instituţii şi s-au anulat evenimente, dar dezbaterea care a urmat e substanţială şi atacată pe fond: întrebarea „la ce foloseşte Ministerul Culturii“ vizează, de fapt, chiar acţiunea acestei instituţii.
Citiţi a doua parte a acestui articol aici.
Foto: wikimedia commons
