Anul teatral 2013
Ce rămîne? Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Trei critici de teatru răspund la două întrebări: 1. Care a fost cel mai bun spectacol? 2. Care a fost cea mai mare dezamăgire?
● Oltiţa CÂNTEC
Să zic Pescăruşul lui Kordonski? Sau Solitaritatea Gianinei Cărbunariu? Grea decizie! E început de an, să fim optimişti şi încrezători, ca să avem puterea de a rezista încă zece luni teatrale, aşa încît la categoria Cel mai bun spectacol al lui 2013, o să optez ex aequo: O… ladă de Alexandru Dabija şi Zic Zac de Andreea Gavriliu. O… ladă – pentru că e continuarea spectaculoasă a unui proiect regizoral unic la noi, urmărit cu program, acela al lui Alexandru Dabija, de a revizita şi reciti scenic, pentru cei mari, poveştile pentru cei mici ale lui Ion Creangă. Proiect care ne-a mai oferit OO!, Absolut! şi Capra cu trei iezi, studiu gastronomic. Pentru că imaginaţia regizorală dezvoltă fără să altereze, ba dimpotrivă, îmbogăţind straturile narative şi semantice din scrierile humuleşteanului. Pentru că spectacolul a fost realizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în condiţii vitrege, compensate de dorinţa trupei de a lucra – o trupă admirabilă, pribegind în oraş prin săli de festivităţi şi cantine. Pentru cei care nu ştiu, restaurarea clădirii de către autorităţile locale a fost dezastruoasă, însemnînd inadecvarea totală a edificiului la procesul teatral: acustica e sub standarde, sala nu are scaune, cabinele actorilor sînt inutilizabile, printre altele.
Zic Zac – pentru că demonstrează cu argumente solide existenţa unei generaţii emergente, a potenţialului creativ pentru teatrul de mîine. Pentru că spectacolul debordează de ludic, inventivitate şi poftă de joc, contaminînd privitorii cu energie.
Şi, la secţiunea Cel mai dezamăgitor spectacol, lista mea e lunguţă, dar aici m-am decis asupra unui singur titlu: Matrimoniale de Lia Bugnar. De mult nu am mai ascultat un text atît de prost scris, cu atîtea reflexe subculturale, de soap movie ieftin, încropit pe genunchi. Cu o regie inexistentă şi o distribuţie care a jucat mozaicat, fiecare interpret părînd din alt spectacol. Cel mai îngrijorător, însă, a fost faptul că o parte a publicului a gustat „oferta“, simţindu-se ca acasă, în faţa micului ecran, la telenovele! Întrebată, într-un interviu pe tema Matrimoniale, cum a luat naştere subiectul, Lia Bugnar a răspuns: „Din nimic…“ Perfect adevărat!
● Oana STOICA
Revelaţia anului a fost pentru mine Parallel, un performance despre identitatea de gen şi clişeele prejudecăţii, realizat de Ferenc Sinko (conceptul impecabil şi regia), Leta Popescu (regia), Lucia Mărneanu şi Kata Bodoki-Halmen (performere). Confruntarea cu sine şi cu opiniile celorlalţi a două lesbiene se produce prin transformarea torturantă în imaginea-clişeu pe care o are societatea despre ele. Parallel este afirmarea cinic-emoţionantă a unei identităţi negate.
Tipografic majuscul, spectacolul Gianinei Cărbunariu, are două atuuri. Unul este dezvoltarea inteligentă a performării istoriei recente, încercînd reconstrucţia unui posibil mental colectiv. Textele adolescentului care avea curajul să afirme, în plină dictatură comunistă, ceea ce alţii nici nu îndrăzneau să gîndească, proiectate pe trupurile oamenilor care încearcă în zadar să le înlăture va rămîne una dintre cele mai puternice imagini din acest an. Celălalt atu este fericita contextualizare a spectacolului, căci personajul central se aseamănă cu prototipul protestatarului actual, denumit generic „hipster“. Teatrul şi viaţa se potenţează reciproc.
Mare succes meritat are Zic Zac, lucrarea de disertaţie în coregrafie a Andreei Gavriliu („rezemată de Ştefan Lupu“), spectacol care revine la mişcare într-o perioadă în care lucrurile cu sens din sfera dansului contemporan provin din nondans.
Ar fi de remarcat traseul artistic al lui Eugen Jebeleanu, regizor cameleonic, a cărui atitudine socială este simbiotic legată de poezia urbană, dar şi programul de poveşti româneşti al lui Alexandru Dabija, cu spectacole pe cît de deştepte, pe atît de savuroase (anul trecut două – O... ladă la Piatra Neamţ, şi Sînziana şi Pepelea la Cluj).
Radu Afrim a avut o reuşită managerială ca director al Galei „Hop“, transformînd un concurs fără miză într-unul dintre evenimentele notabile ale anului, prin reinventarea competiţiei şi prin excelentul spectacol produs în trei zile, împreună cu Vlaicu Golcea, Hai iu iu nu Hey you you, alt exemplu de succes de public.
Unteatru s-a impus puternic prin calitatea spectacolelor şi coerenţa repertorială.
Se remarcă începutul unui transfer al teatrului social spre scenele oficiale: cele două spectacole ale Gianinei Cărbunariu – Solitaritate la Sibiu şi Tipografic majuscul la Odeon – sau instalaţia performativă a lui Bogdan Georgescu, Punct triplu, la Tîrgu Mureş.
Dintre cele rele, predominarea esteticilor învechite şi rotaţia aceloraşi regizori la teatrele de stat (ceea ce duce la nonidentitatea instituţiilor şi la uniformizarea ofertei culturale) standardizează dominaţia unui teatru conservator şi confirmă comoditatea, artistică şi managerială deopotrivă.
● Mircea MORARIU
Americanii au o zicere extrem de înţeleaptă: „Nimic nu e gata pînă nu e gata.“ De adevărul ei m-am convins încă o dată către finalul lui 2013. Cînd îmi spuneam, tot mai îngrijorat, că anul 2013 are cîteva – chiar nu puţine – spectacole bune, dar nu are un mare spectacol, acesta s-a produs. Se numeşte Victor sau copiii la putere, e pus în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pe extrem de dificila partitură a lui Roger Vitrac, şi înseamnă o extraordinară lecţie de actorie. E nu doar o mare performanţă a teatrului, a interpreţilor, ci şi cea mai semnificativă realizare a lui Silviu Purcărete din ultimii ani.
Altminteri, dintre producţiile lui 2013 aş mai menţiona Tipografic majuscul de la Odeon (scris şi montat de Gianina Cărbunariu), Zic Zac de la UNATC (un spectacol de Andreea Gavriliu şi Ştefan Lupu), Şcoala nevestelor de la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş (regia: Cristi Juncu), Pescăruşul de la Teatrul German din Timişoara (regia: Yuri Kordonski), Ce nemaipomenită aiureală de la Naţionalul clujean (regia: Silviu Purcărete), Revizorul de la TNB (montat de Felix Alexa), Domnul Swedenborg vrea să viseze de la Naţionalul ieşean (regia: Mihai Măniuţiu), Mozart steps de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu (conceput de Gigi Căciuleanu). Toate obligatoriu de văzut. Toate oferind bucurii garantate.
Am identificat fără probleme cel mai prost spectacol din 2013. Poate şi fiindcă se află foarte aproape de mine. Se cheamă Opt femei şi a fost montat de Radu Nichifor la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea. Un spectacol nu doar prost, nu numai de neprivit, ci şi perfect inutil.
● Iulia POPOVICI
Pentru mine, cel mai bun spectacol al anului – şi al autoarei înseşi, de la Stop the Tempo şi Mă cheamă Isbjorg. Sînt o leoaică încoace – a fost Tipografic Majuscul al Gianinei Cărbunariu, o producţie Teatrul Odeon/dramAcum/Festivalul Divadelná Nitra. Pot recunoaşte că Gianina Cărbunariu intră în competiţie cu ea însăşi (şi Solitaritate, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ e foarte bun), însă Tipografic… e o montare remarcabilă a unui „scenariu“ bazat exclusiv pe materiale dintr-un dosar de urmărire al Securităţii, marcînd cristalizarea, mult aşteptată, a limbajului de reprezentare a perioadei comuniste. Pur şi simplu, Gianina Cărbunariu schimbă radical clasica mecanică reprezentaţională dominată, timp de două decenii, de abordarea „anticomunistă“, comentînd aproape brechtian alunecarea trecutului în prezent. Îţi dă senzaţia că, în sfîrşit, am aflat cum putem vorbi, în teatru, despre un trecut mult prea manipulat ideologic. Iar echipa de actori este de-a dreptul excepţională, jucînd într-un stil emoţional detaşat şi utilizîndu-şi propria corporalitate într-un registru metaforic.
Nu pot „desemna“ nici o producţie drept cea mai proastă pentru că nici unul dintre spectacolele pe care le-am văzut nu iese în evidenţă la acest capitol – am văzut doar spectacole mediocre, „greşite“ (iar aici pot da cel mai strălucitor exemplu: opţiunile de distribuţie din Un tramvai numit dorinţă de la Odeonul bucureştean, care, pur şi simplu, deturnează textul lui Tennessee Williams) sau, să le spun, neîmplinite, însă în care neîmplinirile sînt efectul unor abordări tematice ori estetice noi. Cele mai multe spectacole, dintre cele pe care le-am văzut, sînt nici aşa, nici aşa. Cînd nici ratările nu mai sînt spectaculoase, atunci se cheamă că avem o problemă…
(Avertisment: din motive complexe, legate de festivaluri şi proiecte internaţionale, am fost departe de a vedea, în 2013, întreaga ofertă teatrală românească pe care s-o numesc „semnificativă“.)
anchetă realizată de Matei MARTIN
