Cinema-ul de acasă nu e cinema
Filmul lui Abel Ferrara – Welcome to New York – ar fi avut toate şansele să fie un hit la Festivalul de la Cannes. Însă acest docu-fiction despre afacerea DSK, cu Gérard Depardieu în rolul lui Dominique Strauss-Kahn, n-a fost selectat, pînă la urmă, în secţiunile competitive principale. El va fi prezentat doar într-o proiecţie specială, la Marché du film. Nici regizorul Abel Ferrara, nici cei doi producători, Vincent Maraval şi Brahim Chioua, nu sînt prea dezamăgiţi. Pentru ei, filmul e un test. Un test pentru o nouă formulă de a promova cinema-ul şi de a vinde filme: pe Internet. Le Monde a publicat recent un amplu interviu cu producătorii. E vorba despre marketing într-o nouă logică a relaţiei dintre public şi cinema.
Welcome to New York va ieşi, deci, simultan cu prezentarea de la Cannes, pe diferite site-uri pay-per-view şi platforme video on-demand, fără să mai treacă şi prin cinematografe. Şi va fi distribuit concomitent, şi nu în etape succesive, pentru un public global. Decizia celor doi producători pune, din nou, problema cronologiei media, mai precis a reglementărilor ce presupun ca distribuitorii de film (europeni) să aştepte patru luni de la data premierei în sala de cinema pînă la difuzarea la televiziuni şi încă cel puţin patru luni pînă la lansarea în format video. Pentru Maraval, aceste reglementări sînt absurde: şi în SUA, spune el, există aceste cutume, dar există şi numeroase excepţii, negociate între producători şi distribuitori. Multe filme ies simultan în toate formatele şi pe toate mediile posibile, şi nimeni nu se mai întreabă de ce. De ce ar exista – ca în Franţa – o lege care să interzică producătorilor cum să-şi valorifice filmul, cînd mult mai convenabil pentru toţi e să se negocieze cu distribuitorii?
Multă vreme s-a considerat că Internetul este duşmanul cinema-ului. Producătorii pornesc însă de la premisa că există două tipuri diferite de public şi că ele nu sînt concurenţiale: cei care preferă să vadă filmul pe net, în regim de pay-per-view, nu vor merge la cinema. Şi invers. Evident, calculul în cazul concret de acum se bazează pe faptul că cei dintîi sînt mai mulţi. Alegînd să-l distribuie direct în regim video-on-demand, producătorii au ales ca Welcome to New York să nu mai fie difuzat şi la cinema. Cel puţin pentru Franţa şi o bună parte a Europei.
De ce experimentează cei doi producători noua formulă de vînzare tocmai cu acest film? Pentru că, după cum spune Maraval, filmul a fost produs în SUA. „Dacă France 2 sau Canal Plus ar fi investit în film, atunci am fi fost obligaţi să-l distribuim în cinematografe, căci legea franceză nu recunoaşte drept operă cinematografică decît filmele proiectate pe marele ecran. Or, o difuzare în săli de cinema, după reţeta clasică, ar fi fost un deserviciu pentru film. Am fi pierdut public“ – subliniază Brahim Chioua.
Într-adevăr, pentru o difuzare la cinema, producătorii ar trebui mai întîi să asigure între 200 şi 250 de copii, pentru a atinge 300.000 de bilete vîndute, în cel mai bun caz. Plus cheltuieli considerabile de marketing. O investiţie importantă, fără prea mari perspective. În schimb, cu un milion de euro pentru promovare, cei doi producători speră să atingă, în regim pay-per-view, cîteva milioane de spectatori.
Dacă şmecheria va reuşi, o să fie o mare lovitură, pentru că producătorii îşi vor asigura, probabil, încasări mari, cu o investiţie (relativ) mică. Şi vor evita să mai plătească taxe distribuitorilor. În materie de business, se poate numi un hit. Dar nu e clar dacă modelul ăsta e bun şi pentru cinematografie. Pentru că filmele ar trebui văzute pe ecranul de cinema. E o problemă pe care nici producătorii şi nici regizorul nu şi-au pus-o.
