Sistemul e de vină? – la ce foloseşte Ministerul Culturii
Aproape de fiecare dată cînd ceva nu funcţionează, ne-am obişnuit să ridicăm din umeri şi să spunem: „Sistemul e de vină.“ Sistemul, adică angrenajul de instituţii şi legi. Ca şi cum acest sistem n-ar fi făcut tot de oameni, trăim mereu cu senzaţia că sîntem furaţi şi batjocoriţi de o orătanie fără chip şi de neînvins. Însă sistemul poate fi răpus, cel puţin aşa cred mai multe organizaţii, manageri culturali, specialişti în politici culturale şi artişti, care au semnat recent un „Apel pentru competenţă în instituţiile publice de cultură“. E unul din rarele momente cînd într-un asemenea apel, în jurul căruia pare să existe o solidaritate consistentă, nu se solicită o suplimentare a finanţării, ci altceva. Ceva ce ar putea părea abstract. Semnatarii acestei scrisori (http://apelpentrucompetenta. wordpress.com/apelul/) adresate Primăriei, comisiilor de cultură ale Parlamentului şi Ministerului Culturii cer mai multă transparenţă şi corectitudine în organizarea concursurilor pentru posturile de conducere. „Un sistem osificat, moştenit de dinainte de 1990, se opune în acest moment calităţii actului managerial în cultura publică şi hrăneşte teama artiştilor şi a altor specialişti de a acţiona din interiorul sistemului“ – se arată în textul scrisorii. Într-adevăr, mulţi artişti şi manageri independenţi văd în actualul sistem cultural subvenţionat o „întreprindere“ care distribuie, adesea discreţionar, resurse importante şi privilegii. Concursuri de post, organizate în litera, dar nu şi în spiritul legii, promovează în posturile de conducere persoane (uneori chiar şi personalităţi) fără competenţe în management cultural; aceşti directori cultivă un program cultural închistat, sînt refractari la nou şi, mai ales, lucrează într-o logică asemănătoare instituţiilor private: succesul la public tinde să devină unicul criteriu de performanţă. Or, sensul subvenţionării e tocmai să compenseze direcţii culturale pe care piaţa nu le poate susţine.
Pe de altă parte, România e una dintre ţările europene cu cel mai scăzut nivel de consum cultural. Mai precis, consumul cultural e distribuit foarte inegal: dacă în cele cîteva oraşe mari există muzee, teatre, operă, săli de concerte şi cinematografe, în oraşele mici şi în mediul rural, aproape că nu există ofertă culturală. Şi asta în condiţiile în care România dispune, totuşi, de o reţea destul de vastă de instituţii finanţate de la bugetul central şi local. Cum se explică acest dezechilibru? Una dintre explicaţii e tocmai lipsa de viziune a celor care conduc instituţiile. Accesul general al publicului ar trebui să constituie una dintre preocupările de bază ale politicilor culturale.
Premisa de la care porneşte acest „Apel“ e următoarea: pentru fiecare plan de management pentru care (viitorul) director al teatrului, muzeului, filarmonicii etc. îşi asumă răspunderea, cetăţenii, în calitate de plătitori de taxe, semnează un cec în alb. Ei cofinanţează programul cultural promis de şeful instituţiei respective şi sînt beneficiari ai ofertei. Producţiile culturale din sistemul subvenţionat de stat sînt, prin urmare, bunuri publice – iar cetăţenii au tot dreptul să pretindă anumite standarde calitative şi cantitative.
„Avem convingerea că schimbările legislative permanente în domeniu nu generează în mod automat şi îmbunătăţirea sau transparentizarea actului managerial în cultură, cît timp nu se conştientizează responsabilitatea instituţiilor publice de cultură faţă de societate, ceea ce este o chestiune de management şi politici culturale deopotrivă“ – spun semnatarii apelului.
Cadrul în care se desfăşoară selecţia cadrelor de conducere din instituţiile de cultură depinde în mare măsură de Ministerul Culturii. Sistemul nu e o fatalitate. Una dintre misiunile Ministerului e tocmai să schimbe sistemul cînd se constată că nu funcţionează cum trebuie. Dar cînd însuşi ministrul e numit după criterii politice, şi nu de competenţă, e cumva firesc ca inerţia sistemului să învingă...
