A fost sau n-a fost (gol)?
GLT e un termen nou intrat în vocabularul fotbaliştilor şi al microbiştilor. Goal Line Technology e un sistem care permite confirmarea (sau nu) a unui gol „la limită” prin simularea video a modului în care mingea penetrat şi a depăşit linia porţii. Astfel, arbitrii, jucătorii şi telespectatorii pot vedea, la cîteva secunde după fază, dacă a fost sau n-a fost... gol.
Am văzut pentru prima dată GLT în acţiune la acest campionat mondial. În primele două-trei meciuri jucate, regia de transmisie a recurs aproape obsesiv la „dovada” virtuală a golului chiar şi în faze cît se poate de clare. Mingea aproape că găureşte plasa din spate şi totuşi, imediat, se caută confirmarea golului prin GLT. Simpla reluare, pentru spectacolul jocului, nu mai e suficientă. E nevoie de super-tehnologie, ca să fim mega-siguri că a fost, într-adevăr, gol. Imaginile aproape că urlă: „Aţi văzut reluarea? Iată, mingea a intrat pe-aici şi a depăşit cu toată circumferinţa linia porţii”.
Aşa cum au avertizat, aproape cobind, comentatorii GLT avea să cedeze fix în momete-cheie în care e într-adevăr esenţial să recurgi la ea. De pildă, în meciul Franţa-Honduras, în care, în primă instanţă, tehnologia-de-recunoaştere-a-golurilor a indicat „no goal” la şutul în bară al lui Benzema creînd confuzie şi la şutul următor al lui Valladares – mingea acestuia depăşind cu cîţiva milimetri linia porţii. Golul a fost acceptat pînă la urmă – dar oare nu-i prea mult efort tehnologic în ceea ce, pînă la urmă, ar trebui să fie un spectacol?
Aşa cum scrie Jérôme Latta într-un articol din Le Monde, „GLT e un gadget pervers a cărui metodologie e la fel de perversă ca principiul”. Dacă imaginea video „demonstrează totul şi contrariul”, în cazul GLT sîntem puşi în situaţia de a acorda încredere artefactului unei imagini şi unei « tehnologii invizibile »”.
Într-un interviu recent despre filmul său Al doilea joc, Corneliu Porumboiu spunea că la un meci de-acum vedem doar 70% din ce se petrece pe teren. Căci „transmisia conţine tot felul de reluări, filmări din tribune, prim-planuri etc. Montajul e foarte dinamic, se filmează cu multe camere şi pe ecran ni se arată doar ceea ce regizorul transmisiei consideră că e spectaculos. Dacă pe teren nu sînt faze spectaculoase, ni se arată altceva – deci, pînă la urmă, vedem mai puţin fotbal”. Mai puţin fotbal şi mai multă ficţiune – după cum a adăugat. Căci, pînă la urmă, ce altceva poate fi acest spectacol pseudo-live, această transmisiune mediată de zeci de camere de luat vederi, deci de zeci de perspective subiective? Noua tehnologie menită să ne indice „adevărul” e ilustrarea perfectă a acestei realităţi ficţionale. Jocul nu mai e joc pur şi simplu. Jocul e joc simulat pe computer. Golul nu mai e gol. Golul e gol doar dacă e confirmat de simulator. Moartea fotbalului de aici începe. Trăiască fotbalul!
