Restructurări, comasări, fuziuni
– la ce foloseşte Ministerul Culturii –
Febra reorganizării a început astă-toamnă, sub mandatul ministrului Daniel Barbu. Fără vreo consultare publică prealabilă, a apărut brusc ideea reorganizării Operei Naţionale din Bucureşti. Cum? Prin „comasarea prin absorbţie“ cu Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“, cu Centrul Naţional al Dansului, cu Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa şi cu Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română“. Fuziunea acestor instituţii – care au foarte puţine lucruri în comun – ar fi transformat instituţia Operei Naţionale într-un soi de megaholding cultural, într-o structură comună de management pentru toate cele cinci instituţii componente. Consultarea instituţiilor vizate de măsură s-a produs după apariţia „planului“ iniţial. Care plan a şi fost, în cele din urmă, abandonat. Din fericire! Au rămas „comasate“ doar Opera şi Opereta.
Cîteva luni mai tîrziu, la scurt timp după ce Gigel-Sorinel Ştirbu preluase mandatul de ministru al Culturii, s-a vehiculat ideea unei alte reorganizări instituţionale. Premierul Victor Ponta însuşi era la curent, ba chiar a şi dat explicaţii cu privire la „proiect“: comasarea Muzeului Naţional al Ţăranului Român cu Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“. Scopul: eliberarea unei clădiri, în care să-şi extindă activitatea Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa“. Proiectul – căci înţeleg că era un plan bine ticluit – pornea, deci, de la presupusele probleme locative ale Muzeului Antipa şi era justificat de faptul că cele două muzee care urmau să fie comasate aveau, chipurile, aceeaşi misiune. Teoretic, e foarte uşor de urmărit logica unor decidenţi care vor cu tot dinadinsul să reducă nişte costuri. E o gîndire de şef de întreprindere, care mută secţia „Şuruburi“ în hala unde îşi desfăşoară activitatea secţia „Şaibe“, că doar tot aia e.
De ce să avem trei colecţii de artă, în trei galerii diferite, cînd le putem concentra pe toate într-un singur sediu, sub coordonarea unui singur director? S-ar reduce astfel cheltuieli importante cu salariile şi cu chiria. Aşa şi este, în termeni strict economici. Numai că mediul creativ nu funcţionează în această logică. Instituţiile nu „vînd“ produse culturale, pentru a obţine profit. Ele au altă misiune şi, prin urmare, operează după alte reguli. Aşa-numita excepţie culturală porneşte tocmai de la aceste premise.
Dacă, cel puţin la nivel declarativ, excepţia culturală e susţinută la nivelul decidenţilor politici, unele lucruri sînt mai abstracte şi mai greu de asumat. De pildă, faptul că o colecţie de opere de artă e o operă de artă de sine stătătoare. O bibliotecă e, într-un fel, ea însăşi o carte. Repertoriul unui teatru e un statement, deci o operă dramatică în sine.
Altminteri, „metoda“ comasării nu e nouă. În ultimii ani, am tot citit despre astfel de reorganizări ale unor instituţii culturale. S-au luat astfel de decizii în Franţa, în Germania, în Italia. Rezultatele economice sînt discutabile: prin efortul de reorganizare nu s-au redus substanţial cheltuielile; în schimb, efectele asupra misiunii instituţiilor au fost dramatice. Prin centralizarea conducerii s-a încetinit decizia şi s-a deturnat misiunea unora dintre comasaţi – spre nemulţumirea publicului plătitor de taxe. În ultimii doi ani, măsurile de austeritate din Germania au atins aproape toate domeniile, însă cultura a fost, atît cît s-a putut, menajată. În rîndul opiniei publice, dar şi la nivel decizional, există aproape unanimitate cu privire la păstrarea actualului sistem de instituţii şi subvenţii culturale. Adesea, mai ales în Germania, oamenii au reacţionat prompt la încercările guvernelor locale de a închide sau reorganiza teatre şi muzee. Consultările publice au generat aproape de fiecare dată soluţii care şi-au dovedit, ulterior, viabilitatea. S-a întîmplat chiar ca planuri anunţate de reorganizare să fie anulate pe parcurs. Tăieri de buget şi reduceri de personal au existat – dar nimeni nu-şi mai pune acum problema comasării. De ce ai schimba ceva ce funcţionează bine?
