Gusturile nu se discută
În Franţa a apărut recent celebrul şi prestigiosul ghid Michelin al restaurantelor. Să apari menţionat acolo, chiar şi într-o paranteză mică, printre cele 9000 de localuri inventariate, e deja dovada unei mari performanţe. O stea, două sau trei reprezintă recunoaşterea supremă a iscusinţei bucătarului, a priceperii somelierului, a disciplinei chelnerilor şi a ambianţei fără cusur din restaurant. Ca întotdeauna, de mai bine de o sută de ani de cînd există faimosul „ghid roşu”, apariţia cărţii este precedată de tot felul de speculaţii: cui i se va lua şi cui i se va (mai) da o stea?
Şi anul acesta, informaţiile despre restaurantele "înstelate" s-au scurs în presă precum siropul de zmeură pe faţa de masă proaspăt spălată şi apretată. Cu două săptămîni înainte de apariţie, mai toate ziarele publicau „pe surse” tot felul de ştiri despre şefi şi meniurile pe care le-au inventat. Freamătul din presă şi informaţiile publicate n-au mai făcut victime (acum vreo zece ani, un bucătar şi-a pus capăt zilelor după ce-a aflat din presă că în ghidul Michelin ce avea să apară, restaurantul său pierdea o stea din palmares). Dar agitaţia a fost atît de mare încît a ajuns pînă în Marea Britanie, în The Daily Telegraph. Care-a publicat un articol amplu despre ridicolul acestui vacarm mediatic. La urma urmei, cît de mult poate să conteze această clasificare cu stele a restaurantelor, se întreabă autorul articolului. Există vreo ştiinţă anume, vreo metodă patentată şi exactă de evaluare a mîncării? Ce autoritate pot avea „juraţii” anonimi trimişi de compania Michelin prin toate colţurile Franţei (şi ale lumii) să mănînce şi să dea note? Totul nu ar fi de fapt decît o supă reîncălzită. Căci bloguri de călătorie şi de gastronomie sînt destule, pe reţelele sociale oamenii recomandă sau dezaprobă inclusiv restaurantele în care mănîncă, zeci de reviste publică periodic rubrici „restografice”.
Nu mă mir că în Marea Britanie e de neînţeles cultul francezilor pentru restaurantele bune – de unde şi tonul ironic cu care autorul tratează apariţia ghidului. Pe de altă parte, are dreptate: nu, nu e nevoie de nici o comiţie care să dea note bune unui bucătar merituos. Pentru că gusturile nu se discută. Şi pentru că gastronomia bună e, precum literatura bună, irepetabilă.
