Douăzeci de ani de NEC
Una dintre cele mai durabile şi de succes iniţiative în domeniul educaţiei este o instituţie independentă. Colegiul „Noua Europă“ (NEC) împlineşte douăzeci de ani. Fondată în 1994 de Andrei Pleşu, a rămas singurul centru independent de studii avansate în domeniul ştiinţelor socio-umane. Gîndit ca o şcoală postdoctorală care privilegiază abordările inter- şi transdisciplinare, NEC a fost înfiinţat odată cu acordarea New Europe Prize For Higher Education and Research lui Andrei Pleşu de către şase institute de cercetări, între care Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences – Stanford, The Institute for Advanced Study – Princeton, The Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences – Uppsala şi Wissenschaftskolleg zu Berlin. Acesta din urmă este şi modelul care a inspirat arhitectura instituţiei. NEC şi-a propus să ofere bursierilor săi condiţii excepţionale pentru studiile lor. Nu doar din perspectiva îndrumării şi a ofertei intelectuale, ci şi din punct de vedere financiar. Bursele NEC sînt deci motivante inclusiv financiar. Cel mai important centru de cercetări avansate din România e finanţat în cea mai mare parte de instituţii şi organizaţii din afara României. Nu e neapărat o surpriză, dar e, oricum, şocant să afli că în Elveţia sau în Germania, de pildă, există fundaţii şi oameni dispuşi să finanţeze înalte centre de educaţie din altă ţară. (Şi invers: că în România nu se găsesc fonduri pentru a susţine formarea elitelor.)
Discursul dominant în şi despre Europa e în continuare marcat de clişee şi clivaje – şi tocmai pe acestea încearcă să le demonteze cercetările interdisciplinare ale bursierilor NEC. E mai degrabă un proiect cultural, decît o construcţie pur pedagogică: regîndirea Europei începe cu acest circuit al cunoaşterii, eliberat de orice formă de constrîngere ideologică.
În mediul academic, influenţa foştilor bursieri ai NEC e de necontestat. Ei conduc acum catedre în domenii umaniste, predau, coordonează doctorate etc. Au împrospătat, prin contribuţia lor ştiinţifică, universităţile din România. Ei colportează o gîndire critică, liberală, occidentală şi generează – poate – absolvenţi mai destupaţi. Cel puţin trei dintre foştii bursieri ai centrului de studii avansate au reuşit să se impună, pentru perioade de timp relativ scurte, în politica de top. Teodor Baconschi (diplomat, ministru de externe), Mihai Răzvan Ungureanu (prim-ministru), Cristian Preda (parlamentar european). E suficient pentru a arăta că se poate, că oameni foarte bine instruiţi îşi găsesc locul în politică, dar, totuşi, e prea puţin pentru a genera o schimbare durabilă în politica românească. Acest semisucces (sau, dacă vreţi, semieşec) e poate şi punctul nevralgic al unui eventual bilanţ intermediar al instituţiei. Nu e însă o fatalitate, după cum a explicat, la întîlnirea aniversară de la Ateneul Român, Wolf Lepenies de la Wissenschaftskolleg zu Berlin. Păstrînd proporţiile, nici măcar în Germania elitele politice nu sînt compuse doar din oameni cu studii avansate. Iar fenomenul numit brain-drain e la fel de îngrijorător şi în Germania, şi în România. NEC a reuşit măcar, prin condiţiile de acordare a burselor, să oprească exodul de inteligenţă şi să-şi ţină bursierii în ţară. „Ce ne facem cu specialiştii români de vîrf, formaţi în străinătate, care, odată întorşi, nu reuşesc să-şi găsească poziţii de influenţă pe măsura pregătirii lor?“ se întreba Andrei Pleşu în cadrul aceleiaşi întîlniri. Sau: ce sfat să-i dai unui om foarte educat, care ezită dacă să stea sau să plece? Sînt întrebări care nu şi-au găsit încă un răspuns definitiv. Spre deosebire de Germania, România are încă dificultăţi pînă şi în a depista valorile. Dar concluziile sînt, pînă la urmă, optimiste. Dacă sînt produşi şi apoi promovaţi, oamenii învăţaţi vor ajunge, pînă la urmă, elite.
