Snowden – un an la Moscova

În curînd se împlineşte un an de cînd fostul spion american Edward Snowden a fost forţat să accepte să rămînă la Moscova, sub protecţia serviciilor secrete ale Rusiei. Dezvăluirile sale legate de modul în care operează serviciile americane au produs frămîntări politice peste tot în lumea occidentală. Că se foloseau de adresele de e-mail, de reţelele de socializare şi de numerele de telefon pentru a spiona se ştia de mult. Dar puţini bănuiau, pînă s-o aflăm de la Snowden, amploarea fenomenului şi implicaţiile acestei supravegheri continue şi sistematice. Milioane şi milioane de comunicaţii, inclusiv între cetăţeni oarecare, au fost stocate pentru eventuale cercetări ulterioare. Inclusiv cetăţeni americani au fost spionaţi, deşi, se ştie, legea interzice serviciilor să facă asta.  

Snowden este inculpat în SUA pentru furt de documente şi dezvăluirea unor informaţii clasificate. Dacă este prins, riscă să fie judecat de un tribunal militar. Pedeapsa pentru faptele sale este, în cazul cel mai fericit, închisoarea pe viaţă. Numeroase tentative de a cere azil au eşuat pînă acum, căci SUA au intervenit la nivel diplomatic pentru a disuada alte ţări să-i acorde acest drept. În urmă cu un an, s-a pus problema, în mai multe ţări europene, printre care Franţa şi Germania, să i se acorde azil politic. Pînă la urmă, guvernele au ales să nu-şi pericliteze relaţiile cu Washington, DC. Rusia a rămas singura ţară care i-a acordat azil. Dar viza lui Snowden expiră în iulie. Şi nu e clar ce se va întîmpla în continuare. E puţin probabil ca Rusia să-l predea americanilor. Dar e clar că şi ruşii s-au plictisit de el. Cele două ţări nu sînt în cele mai prietenoase relaţii, iar faptul că Moscova a acceptat să-l protejeze pe Snowden încurcă şi mai mult lucrurile.  

Revista franceză L’Express încearcă acum, printr-o petiţie publicată pe Change.org, să determine guvernul francez să-i acorde lui Snowden azil politic. „Franţa este ţara drepturilor omului şi a libertăţii de exprimare, are obligaţia specială în ceea ce îl priveşte pe Edward Snowden. Constituţia ei prevede că «orice om persecutat din cauza unei acţiuni în favoarea libertăţii are drept de azil pe teritoriile Republicii».“ Documentul semnat iniţial de cincizeci de personalităţi ale vieţii publice franceze, între care fostul, premier Michel Rocard, filozoful Luc Ferry, scriitorul Pascal Bruckner, sociologul Edgar Morin, cere explicit preşedintelui, prim-ministrului şi ministrului de externe să-i acorde lui Snowden „fără întîrziere“ drept de azil cu statutul de refugiat politic. Dar o petiţie rămîne... o petiţie. Nu e deloc sigur că preşedintele Hollande va da curs acestei solicitări – mai ales după primirea deosebit de călduroasă din februarie, la Casa Albă. Mai mult ca sigur, Snowden va rămîne captiv într-un joc de politică internă: numele său va fi folosit pentru a decredibiliza un preşedinte deja destul de impopular.  

Altminteri, numeroase state din Europa, între care Germania şi Franţa, au adoptat, după dezvăluirile lui Edward Snowden, un discurs ipocrit. Tot felul de politicieni îşi exprimă uluirea, în public, faţă de comportamentul americanilor: că şi-au folosit ambasadele ca să spioneze! Că înregistrează masiv conţinutul comunicaţiilor şi metadate referitoare la traficul Internet şi conversaţii telefonice! Că folosesc aceste informaţii nu doar în lupta împotriva terorismului, ci şi în competiţia economică şi politică! De parcă alte state puternice n-ar face asta, sau n-ar face-o, dacă ar putea. Nu-i de mirare că tratatul antispionaj (no-spy agreement) dintre Germania şi SUA, propus de Angela Merkel după ce s-a aflat că serviciile americane ascultaseră inclusiv convorbirile ei, a picat. E imposibil să renunţi la spionaj după ce, decenii la rînd, decizia politică s-a bazat, în mare măsură, pe informaţiile produse de aceste servicii. Şi, mai ales, e imposibil să pui în aplicare un tratat antispionaj, fără servicii de spionaj competente.  

Foto: wikimedia commons