Făptaşi şi victime - mica delincvenţă din Franţa

Politica adoptată de Franţa în ceea ce priveşte imigranţii nedoriţi stîrneşte reacţii de tot felul la Paris, la Bruxelles şi la Bucureşti. Măsurile de expulzare (sau de „repatriere voluntară“, după cum le place francezilor să le numească) a romilor sînt cînd ridiculizate, cînd aspru criticate. Într-adevăr, libertatea de circulaţie e una dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene – oricare cetăţean al unui stat membru are dreptul să meargă şi să se stabilească oriunde pofteşte. După ce societatea civilă a denunţat abuzurile şi a arătat clişeele pe care s-au construit aceste politici, cetăţenii au început să-şi dea seama că, de fapt, romii sînt doar ultima şi cea mai vizibilă dintre comunităţile de imigranţi din Franţa, nicidecum cea mai numeroasă. S-a speculat de către autorităţi că ar exista o legătură între creşterea infracţionalităţii în mediul urban şi apariţia acestui val recent de imigranţi – însă statisticile nu susţin această concluzie. Dar asta nu înseamnă că infracţiunile sînt inexistente. De fapt, una dintre probleme ţine de mentalităţi. Dintr-o anume prejudecată, autorităţile şi opinia publică consideră că toţi micii infractori care trăiesc în taberele de la periferie, dar acţionează pe străzile din centru, ar fi romi. Realitatea e, de fapt, mai complexă. Adesea, poliţia nu poate stabili nici măcar ţara de provenienţă a celor prinşi, necum etnia. În plus, a-i considera pe toţi nişte infractori e o greşeală. Mulţi dintre infractorii prinşi sînt, înainte de toate, victime.

Olivier Peyroux, fost activist în cadrul organizaţiei Hors la Rue, care se ocupă, printre altele, şi de problemele sociale ale romilor, a studiat numeroase comunităţi din taberele instalate la marginea Parisului (şi în alte oraşe din Europa occidentală): prin anchete sociale amănunţite, interviuri, multă cercetare pe teren în ţările de provenienţă, de tranzit şi de adopţie, sociologul a ajuns la concluzia că cei mai mulţi infractori sînt victime ale unor reţele de trafic uman. Uneori, aceste reţele sînt destructurate de poliţie, însă asta nu schimbă prea mult atitudinea societăţii şi modul în care instituţiile reacţionează. Cartea sa, intitulată Delinquants et victimes. La traîte des enfants d’Europe de l’Est en France, ar putea să reprezinte documentarea pentru stabilirea unor bune practici în felul în care instituţiile se raportează la infractorii minori proveniţi din imigraţie.  

Pînă una-alta, în loc să fie trataţi ca victime, micii delincvenţi sînt trataţi doar ca vinovaţi şi sancţionaţi pentru delictele lor minore. „Cum este posibil, avînd în vedere bagajul legislativ naţional şi tratatele internaţionale pe care le are la îndemînă, precum şi instituţiile de care dispune, ca sistemul de protecţie să funcţioneze atît de slab, în vreme ce sistemul represiv să meargă ca uns?“ se întreabă juristul Robert Badinter în prefaţa cărţii.  
Exact aceasta este şi miza lui Olivier Peyroux: să privească ansamblul acestor mecanisme, precum şi cazurile în sine, pentru a scoate la iveală lacunele. Analiza sa se bazează pe o cazuistică impresionantă. Autorul s-a întîlnit cu zeci de victime, a descoperit o serie întreagă de reţele, mergînd pe urmele lor pînă în cine ştie ce sat izolat din Europa de Est. 

Povestea e de fiecare dată cam aşa: o familie săracă este îndemnată de un consătean, care „s-a ajuns“ în străinătate, să-şi trimită odrasla ca să facă bani. Oamenilor nu li se spune direct că-şi trimit copilul la cerşit – dar nici nu li se dau amănunte despre ce va face acolo. N-au bani ca să şi-l trimită acolo? Nu-i nimic. Consăteanul binevoitor e dispus să-i ajute. Le împrumută banii necesari – uneori, în schimbul unei ipoteci sau a unei garanţii imobiliare. Odată ajuns în ţara de destinaţie, copilul respectiv este pus să „presteze“ în contul datoriei; la care se adaugă, pe parcurs, şi alte cheltuieli: „chiria“ pentru cortul sau cocioaba instalate pe terenul viran, taxe de protecţie etc. Reţelele se specializează. Copiii sînt instruiţi în diverse infracţiuni. Îşi împart sarcinile. Sînt îndrumaţi şi supravegheaţi de şefii reţelelor. Devin şuţi. Borfaşi. Spărgători de parcometre. Cerşetori. Prostituate. Etc. Cel mai adesea sînt minori, de pînă în 14-16 ani, pentru a nu putea fi reţinuţi de poliţie. Şi recidivişti. După cum spune şi Olivier Peyroux, dezbaterea despre minorii folosiţi de aceste reţele la furt, cerşetorie şi prostituţie deviază aproape mereu către „chestiunea delincvenţei“, „chestiunea imigraţiei“, „chestiunea romă“, „chestiunea extinderii Uniunii Europene“ – şi asta, în detrimentul adaptării mecanismelor de protecţie la noile realităţi. Pentru a elimina reţelele de trafic uman, trebuie mai întîi protejate victimele, şi apoi identificaţi adevăraţii făptaşi.