Merkel vine de pe Venus iar Putin de pe Marte
La Harkov şi la Doneţk, comunităţile proruse cer un referendum pentru obţinerea autonomiei – iar trupele speciale (ale Rusiei?) veghează; conducătorii de la Tiraspol cer şi ei recunoaşterea statului transnistrean de către Chişinău şi retragerea de la discuţiile în format 5 plus 2. Iar Rusia a sistat mai multe înţelegeri comerciale cu Ucraina şi a ridicat vocea la ţările baltice. Situaţia nu e fără precedent, dar e îngrijorătoare. Sancţiunile economice şi politice impuse Rusiei sînt apă de ploaie. Vestul nu a reuşit să fie convingător cînd a izbucnit criza din Crimeea. Nu a fost nici persuasiv, nici disuasiv. Iar acum tace de teamă că va trebui să-şi recunoască înfrîngerea.
Singura voce europeană cît de cît audibilă e cea a Germaniei, o ţară care a întreţinut mereu relaţii bizare cu Rusia. Istoricul Gerd Koennen vorbeşte chiar de un „complex rusesc“ al Germaniei, generat de istoria paralelă şi în acelaşi timp asincronă a celor două ţări, a celor două imperii multimilenare: Rusia a devenit ţara cu cea mai mare întindere de pe mapamond, iar Germania – un important nucleu de putere în centrul Europei. Fascinaţia germanilor pentru Rusia are explicaţii culturale. Dar transferul acestui „complex rusesc“, apărut în prima parte a secolului XX, în relaţiile internaţionale de acum, riscă să încurce şi mai mult lucrurile.
Germania şi, pînă la un punct, chiar şi Franţa, nu au vrut să-şi folosească avantajele tehnologice şi puterea economică pentru a obţine superioritate în plan militar. Ambele state – dar în primul rînd Germania – se bazează, în relaţiile externe, pe numeroasele tratate, pe apartenenţa la Uniunea Europeană şi, mai ales, pe încrederea în voinţa declarată a celorlalte state de a participa la comunitatea internaţională. Ele nu fac uz (şi, cu atît mai puţin, abuz) de puterea de convingere impusă prin forţă, jucînd aproape totul pe o singură carte: cea a comunicării. Conflictele se previn prin negociere, divergenţele se nivelează prin compensarea revendicărilor. E, în esenţă, ilustrarea perfectă a „statului postmodern“ invocat, recent, de Angela Merkel. Dar cum să aplici teoria cînd partenerul nu înţelege regulile jocului?
Problema cu „politica postmodernă“ e că termenul de „putere“ şi-a schimbat sensul. Noile reguli pot fi înţelese doar de cei care acceptă şi îşi însuşesc terminologia. Dar pentru ca Merkel să fie mai convingătoare cînd vorbeşte cu Putin la telefon, ar trebui ca Germania să fie şi o putere militară. Este exact ceea ce îi sugerează, într-un editorial din Die Zeit, profesorul Ulrich Speck de la Carnegie Europe, Bruxelles: o schimbare de ton în politica externă a Berlinului. Sau o schimbare de atitudine în ceea ce priveşte apărarea. Altminteri, Germania va fi mereu inadaptată. Într-un anume fel, va fi ca Rusia – doar că va fi perdantă.
În vîltoarea evenimentelor din Ucraina, cancelara a încercat, într-adevăr, de mai multe ori, să comunice cu Vladimir Putin. L-a sunat de cîteva ori. Una dintre discuţiile telefonice ar fi durat mai mult de o oră. Pentru oricine ştie cît de cît cum merg lucrurile în asemenea situaţii şi la acest nivel, durata convorbirii e un semn: au ajuns la o înţelegere sau, măcar, au o bază de discuţii. Însă în cazul de faţă, fiecare a înţeles altceva. „Putin trăieşte în altă lume“, ar fi spus, se pare, Merkel, după discuţia cu pricina. Nu era un afront, ci o constatare întristată. Probabil că acelaşi lucru o fi gîndit şi Putin în sinea lui, după ce a închis telefonul: nemţii ăştia sînt de pe altă planetă. Fiecare are propria concepţie despre lume: Merkel crede într-o lume deschisă, Putin e de părere că prăbuşirea URSS ar fi cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX; Merkel vrea o Uniune Europeană puternică şi relaţii parteneriale, Putin vrea să recîştige teritoriile pierdute; Merkel încearcă să promoveze stabilitatea promiţînd bunăstare, Putin mizează tocmai pe întreţinerea unor conflicte mocnite, ca mijloc de şantaj. Pe scurt: Merkel vine de pe Venus iar Putin de pe Marte.
