La ce foloseşte Ministerul Culturii? (II)
Din 2011, 15 ianuarie (ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu) este Ziua Culturii Naţionale. E o sărbătoare nouă, instituită prin lege, încă una, pe lîngă multe altele.
În expunerea de motive a actului legislativ se arată că Ziua Culturii Naţionale va fi „un prilej nu numai de celebrare a lui Mihai Eminescu, dar şi de reflexie asupra culturii române“. Numai că cele trei sărbători de pînă acum au generat mai degrabă festivisme şi manifestări encomiastice, decît reflexie. S-au organizat evocări, spectacole, recitaluri, expoziţii, concerte. Unele, poate, au fost evenimente de-o anumită calitate. Dar imaginea per ansamblu e mai degrabă tristă: o încropeală fără cap şi fără coadă, un şir de manifestări în care diverse instituţii bifează, ca din obligaţie, cîte o manifestare. Era de aşteptat. Instituţiile de la noi par încremenite într-o perspectivă îngustă asupra culturii: muzeificarea (prin glorificare) a clasicilor. Perspectiva critică, reflexia, recontextualizarea, repoziţionările de orice fel nu-şi găsesc locul în acest cor care cîntă pe o singură voce. Publicul larg nu se regăseşte nicăieri – nici n-ar avea cum. Spectacolelor le lipsesc forţa de atracţie şi dimensiunea participativă.
Ce înţelegem azi prin „cultură naţională“? Avem nevoie de această sărbătoare oficială? Poate am reuşi să înţelege mai mult privind la cum se raportează alte ţări la cultura proprie.
Există, de pildă, trei ţări (latine) care-şi sărbătoresc propria cultură: Spania (se comemorează moartea lui Cervantes), Portugalia (ziua naşterii poetului naţional Camoes), şi Italia (aniversarea lui Dante). Dacă aceasta a fost sursa de inspiraţie a legii care instituie, în România, Ziua Culturii Naţionale, atunci iniţiatorii ar fi putut să înţeleagă şi să-şi asume dimensiunea eminamente populară a acestor sărbători: ele sînt organizate descentralizat şi la scară amplă, pentru publicul larg. Accentul nu cade, de fapt, pe „cultură naţională“, ci pe spiritul unei/unor comunităţi în jurul sau în descendenţa unor Cervantes, Camoes ori Dante. Solidaritatea culturală astfel generată e mult mai largă decît una „naţională“ – şi mult mai soft, deci mai atractivă.
Într-un dicţionar german de termeni politici am găsit o definiţie interesantă a termenului de cultură naţională (Nationalkultur): prin cultură naţională se înţelege cultul, şi nu cultura unei naţiuni. E vorba despre eroii naţiunii, despre rituri, despre obiceiuri populare. Cultura naţională are ca obiectiv „cultivarea acelor elemente specifice, proprii acelei naţiuni“. Ar trebui spus că e o sintagmă folosită foarte rar în Germania – şi niciodată în cadrul politicilor culturale. Altfel, ceea ce e specific culturii germane contemporane e tocmai absenţa oricărei retorici identitare. Prin cultură se înţelege, de fapt, cultura vie – Goethe şi opera sa, de pildă, fiind perfect integraţi în contemporan, astfel încît nu mai e nevoie nici de manifestări forţate dedicate „poetului naţional“, nici de vreo formă de cultivare a memoriei sale. Institutul Goethe, prin sutele de filiale din întreaga lume, nu are drept misiune explicită să promoveze opera marelui scriitor, ci să promoveze limba şi cultura germană prin cooperare internaţională. Cum Germania e în continuare un stat multicultural (chiar dacă, apud Angela Merkel, multiculturalismul a murit), se subînţelege că şi cultura germană se constituie din contribuţia multiplelor identităţi care o compun.
Nici în Franţa nu se foloseşte prea des acest termen de culture nationale. Există un Théâtre National, există Bibliothèque Nationale, există Centre National de la Danse şi multe alte „naţionaluri“, dar nu culture nationale – ci doar o culture française bine împachetată în francofonie.
Poate că una dintre misiunile Ministerului Culturii ar fi tocmai să definească, pentru uzul propriu şi-al instituţiilor ce i se subordonează, sintagma „cultură naţională“.
Citiţi prima parte a acestui articol aici.
Foto: wikimedia commons
