Noua Filarmonică a lui Nouvel

Noua sală a Filarmonicii pariziene ar fi trebuit să fie deschisă acum mai bine de un an. Concertul inaugural – deja programat – era „Simfonia a şaptea“ de Dvorak. N-a fost să fie. Cu puţin timp în urmă, s-a aflat că noua sală de concerte se va deschide, în cel mai fericit caz, prin 2015. Întîrzierile în construcţie, depăşirea cu mult a bugetului estimat şi blocajul financiar al instituţiilor care plătesc construirea au condus la eşecul acestui proiect. Un eşec inevitabil, de vreme ce astăzi există deja numeroşi oameni, inclusiv printre decidenţii politici, care se întreabă dacă chiar e nevoie de o Filarmonică nouă.

Totul a început în 2007, cu o lună înaintea alegerilor prezidenţiale şi cu un an înainte de izbucnirea crizei economice mondiale. Filarmonica îi încredinţează lui Jean Nouvel proiectul de construire a unei săli noi. Municipalitatea susţine că e, într-adevăr, nevoie de un edificiu reprezentantiv şi monumental, iar Jean Nouvel, arhitectul celor mai reprezentative şi monumentale clădiri construite în ultimele decenii în Franţa (şi nu numai acolo) era omul potrivit pentru misiune. Acesta a proiectat, pentru un spaţiu situat la marginea unui cartier popular din nordul Parisului, chiar lîngă Parc de la Villette, o clădire din beton şi plăci de aluminiu, într-o estetică sobră, austeră şi totuşi impresionantă. Sala principală are 2400 de locuri şi oferă o acustică şi o vizibilitate nemaîntîlnite. În acelaşi timp, clădirea mai adăposteşte zeci de săli de repetiţii, studiouri şi birouri administrative, precum şi 600 de locuri de parcare. Costurile iniţiale au fost estimate peste 100 de milioane de euro. O sumă importantă, la care urma să contribuie, în părţi egale, oraşul Paris şi guvernul Franţei. Nicolas Sarkozy însuşi s-a angajat „să deblocheze banii necesari“ – angajamentul lui pentru cultură s-a transformat în promisiune electorală.  

Cît de sincer a fost nici nu mai contează. Cert e că, din 2007 şi pînă acum, atît primăria cît şi guvernul au tot pompat bani, fără ca edificiul să se profileze cu adevărat. Dintr-o evaluare recentă rezultă că s-au cheltuit aproape 4 milioane de euro – şi tot nu-i gata. Dar cultura e pe bani, spun reprezentanţii Filarmonicii. Şi, la un proiect atît de ambiţios, era de aşteptat ca şi costurile să fie mari.

„Afacerea“ e, într-adevăr, complexă. Căci dacă arhitectul şi beneficiarul (adică Filarmonica) par să se fi înţeles în ceea ce priveşte înfăţişarea şi costurile edificiului, compania constructoare, adică executantul, a adăugat mereu costuri suplimentare. De vină – spun constructorii – e arhitectul, care n-a evaluat corect toate costurile. Iar buni de plată sînt guvernul şi municipalitatea. „Cum să stabileşti nişte criterii care să-i mulţumească pe toţi?“ se tot întreabă criticii proiectului.

În sfîrşit, în condiţiile crizei economice se pune şi problema utilităţii acestei noi instituţii culturale. Cui îi va folosi noua sală? E chiar atît de necesară? Sălile de concerte sînt mereu pline. Dar statisticile pot fi înşelătoare. Studiile arată că în Franţa doar între 2%-5% din populaţia activă frecventează concertele de muzică clasică şi spectacolele de operă. Cam aceeaşi cifră e valabilă şi în capitală. Mai mult: publicul concertelor clasice e, în mare parte, din aceeaşi categorie: persoane cu studii superioare şi venituri mari. Asta, în condiţiile în care statul şi municipalitatea au făcut eforturi considerabile pentru a atrage către sălile de concerte şi alte tipuri de spectatori. Popularizarea muzicii clasice nu a reuşit. Şi atunci – se întreabă tot felul de critici ai politicilor culturale ale Franţei –, de ce să mai subvenţionezi instituţii culturale care oricum se adresează celor puţini şi bogaţi?

Fireşte, decidenţii nu ţin cont de această abordare critică. În plus, au, în ceea ce priveşte această nouă sală, şi un argument pragmatic şi popular: avantajul sălii construite de Jean Nouvel e versatilitatea. În cîteva zeci de minute, capacitatea poate fi mărită pînă la 3500 de locuri iar destinaţia se poate schimba în sală de concerte pop-rock. Pentru Filarmonică e mană cerească: din banii încasaţi prin închirierea sălii ar putea acoperi o parte din cheltuieli, degrevînd, astfel, bugetul de stat de nişte obligaţii. Dar nu este această posibilitate de schimbare a destinaţiei, ca soluţie de rezervă, un fel de abdicare de la scopul principal al edificiului? Este, dar doar în măsura în care rămînem în paradigma franceză a subvenţiei culturale. Altminteri, noua sală a Filarmonicii ar putea fi un experiment care să arate că muzica clasică şi muzica pop – arta subvenţionată şi arta pop – ar putea coexista. Arhitectul Jean Nouvel pare să fi înţeles asta. E, încă o dată, vizionar. Pornind de la construcţia sa, Franţa ar putea regîndi arhitectura politicilor culturale.