A doua cădere a Zidului
La Berlin continuă gîlceava cu privire la viitorul East Side Gallery, un fragment din (fostul) Zid, pictat, în 1990, de cîţiva dintre cei mai importanţi artişti vizuali europeni. O parte a zidului a fost îndepărtată pentru ca pe terenul din spate, aflat chiar pe malul rîului Spree, să se poată construi. Mii de oameni protestează în stradă şi s-au formulat petiţii împotriva demolării, care au adunat zeci de mii de semnături.
Conform planurilor primăriei, zidul ar urma să fie reamplasat. Pe de o parte, dezvoltatorul imobiliar are nevoie de acces la terenul pe care îl deţine. Pe de altă parte, zidul trebuie îndepărtat pentru realizarea unui nou pod pietonal peste Spree (un proiect mai vechi, consfinţit printr-un referendum local). Că autorităţile locale nu sînt în stare să conserve operele de artă e un lucru dovedit – toate sînt alterate, multe sînt vandalizate, unele sînt de-a dreptul de nerecunoscut. Acestea ar fi trei argumente puternice pentru înlăturarea zidului şi reamplasarea galeriei în altă parte. Însă şi argumentele celor care se împotrivesc demolării sînt solide: acesta ar fi cel mai lung fragment de zid rămas intact după unificare; în plus, faptul că poartă operele de artă ale unor artişti vizuali consacraţi îl transformă în obiect de patrimoniu: e ca şi cum ai trece cu buldozerul printr-o galerie de artă. Colac peste pupăză, s-a aflat, recent, că proprietarul terenului din spatele Zidului – şi principalul dezvoltator al construcţiilor – ar putea să fie un fost colaborator al poliţiei politice est-germane. Furia celor care vor să protejeze vestigiile RDG e acum dublată şi de furia împotriva unui fost securist.
„În disputa despre East Side Gallery, Berlin a ratat şansa unei polemici utile. În loc să se dezbată despre oraş şi despre viitorul său, se discută dacă un (presupus) colaborator STASI are sau nu dreptul de a construi pe fosta „fîşie a morţii, dincolo de Zid“ – scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung. „Prăpastia căscată între potenţialul oraşului şi realitate e ceva de neînţeles la Berlin.“ Realitatea e, într-adevăr, cenuşie: capitala a rămas unul dintre cele mai ieftine oraşe ale Germaniei. Platformele industriale aflate la marginea Berlinului de Est au sucombat odată cu căderea comunismului; fără sprijinul Aliaţilor, a sărăcit şi Berlinul de Vest. După unificare, oraşul, în întregul său, a devenit mai pauper. Zeci, sute de clădiri au fost renovate de primărie şi, în lipsa unor investitori, cedate – pe termen lung – unor întreprinzători culturali, dependenţi, ei înşişi, de subvenţii. A fost un pariu cîştigat măcar în parte de primar, căci oraşul a devenit, într-adevăr, mai sexi. Atraşi de chiriile ieftine, de spaţiile de lucru oferite cu generozitate de primărie, de multitudinea de evenimente culturale periodice, oraşul a devenit tot mai atractiv pentru artişti. Multă vreme, s-a crezut că acest potenţial va putea fi capitalizat la un moment dat. Însă oraşul a rămas sărac. „Sărac, dar sexi“ a fost, de altfel, şi unul dintre sloganurile electorale ale lui Klaus Wowereit. Însă totul depinde de cum pui accentele. De cînd cu criza economică, tot mai mulţi berlinezi încep să răstoarne sloganul, ceea ce produce, evident, un bemol pesimist. Faptul că Berlinul e „sexi, dar sărac“ nu e tocmai o performanţă pentru administratorii oraşului.
Poate că tocmai acesta a fost şi motivul pentru care politicile de urbanism au devenit acum mult mai curajoase. După două decenii de conservare şi renovare, încep să se deschidă şantiere pentru dezvoltare. Maik Uwe Hinkel a plătit pentru terenul de pe malul rîului Spree cinci milioane de euro. A obţinut nu doar terenul, ci şi dreptul de a construi pe acea parcelă. Însă pentru a construi, trebuie, mai întîi, să demoleze. De unde şi conflictul. Ce e mai de preţ: ce a fost sau ce va fi? Deocamdată, primăria pare să fi ales viitorul. E o schimbare de macaz. E, practic, a doua cădere a Zidului.
