Ca în filmele cu... spioni
John Le Carré explica, într-un interviu, că poţi depista spiritul unei naţiuni în funcţie de modul în care sînt organizate Serviciile secrete. Poate că aşa şi era, pe vremea cînd el însuşi făcea parte din „structuri“. Vremurile s-au mai schimbat. Acum, totul pare un joc cu sumă nulă. E ca în filmele cu... spioni.
SUA şi Germania pregătesc un tratat bilateral antispionaj. Da, aţi citit bine: cele două state vor să semneze un document prin care se angajează să nu se mai spioneze reciproc. Prevederile tratatului urmează să fie dezvoltate pînă la sfîrşitul anului – pînă atunci se va discuta intens şi aplicat la nivel de lideri politici şi de şefi ai Serviciilor secrete. Cum anume va arăta documentul final nu se ştie încă. Tot ce s-a dat publicităţii e o serie de declaraţii ale unor lideri de la Washington DC şi de la Berlin. Voinţă politică există – totul e ca aceasta să poată fi aplicată şi în relaţiile dintre cele două ţări.
Acum cîteva săptămîni, cînd s-a aflat că nu numai sute de mii de civili au fost spionaţi, ci chiar şi cancelara Angela Merkel, opinia publică a fost cuprinsă de un val de indignare. Cum este posibil ca America să-l spioneze pe şeful statului german? Probabil că în birourile cancelarei, sensul întrebării era mai degrabă tehnic: cum de Serviciile germane nu au putut contracara spionajul american. Pentru restul lumii, întrebarea avea o portanţă mai degrabă etică: cum e cu putinţă spionajul între aliaţi?
În Occident ne-am obişnuit cu democraţia şi cu transparenţa. Cetăţenilor din această parte a lumii le e imposibil că creadă că nişte instituţii menite să apere democraţia o încalcă de fapt flagrant şi sistematic. De fapt, nu e nimic uluitor în acest episod nefericit. America şi Germania sînt aliate politic, dar concurente în planul economiei internaţionale. Orice decizie a Berlinului poate aduce profit sau prejudicii companiilor americane – şi deci, indirect, însuşi statului american. Marile contracte (infrastructură, transporturi, militare) se semnează (şi) cu presiune politică. Iar pentru Washington DC e important să ştie din vreme cine e „în cărţi“ pentru o afacere cu avioane în ţările arabe: Boeing sau EADS? Într-un fel, ambele ţări aliate sînt îndreptăţite să se spioneze reciproc pentru a-şi asigura un avantaj competitiv într-o chestiune de interes naţional. Problema e însă că nu s-a inventat încă o etică a spionajului. De ambele părţi ale Atlanticului există reticenţe (culturale) faţă de orice formă de spionaj, însă nici o ţară nu poate renunţa să se uite, pe şest, cu binoclul în curtea vecină. Tocmai de aceea, situaţia de acum pare atît de paradoxală.
De fapt, şi Germania, şi Franţa au adoptat, după dezvăluirile lui Edward Snowden despre amploarea şi ramificaţiile spionajului american, un discurs ipocrit. Tot felul de politicieni îşi exprimă uluirea, în public, faţă de comportamentul americanilor: că şi-au folosit ambasadele ca să spioneze! Că înregistrează masiv conţinutul comunicaţiilor şi metadate referitoare la traficul Internet şi conversaţii telefonice! Că folosesc aceste informaţii nu doar în lupta împotriva terorismului, ci şi în competiţia economică şi politică! Evident că toate acestea erau cunoscute, ba chiar, după cum s-a dovedit ulterior, multe dintre metodele de spionaj ale americanilor nu ar fi putut fi puse în practică fără concursul sau măcar fără ştirea serviciilor locale. Mai mult ca sigur, şi Franţa, şi Germania încearcă să asculte ce se discută la Casa Albă. Probabil că chiar zilele acestea, în timp ce oficialii americani pun la punct draft-ul tratatului bilateral antispionaj între America şi Germania, nişte spioni Germani au aflat deja cam care sînt prevederile şi transmit, pe şest, la centrala lor de la Berlin, cum stă treaba, în vreme ce un alt spion american a şi interceptat mişcarea şi, la rîndul său... Partea bună cu tratatul antispionaj e că va fi semnat. Partea proastă e că doar nişte spioni bine instruiţi vor putea verifica dacă e respectat sau nu. Şi o vor face cu sîrg.
