Mai degrabă furie decît divertisment

Co-directorul Vincent Baudriller, care coordonează festivalul, din 2004, împreună cu Hortense Archambault, părăseşte funcţia la finele ediţiei curente. După aproape zece ani de co-directorat, Baudriller revine, într-un interviu pentru Le Figaro, asupra principalelor momente care au stîrnit vîlvă la Avignon. E un soi de bilanţ din care nu lipsesc autoironia şi autocritica. E vorba despre alegerea artiştilor-asociaţi, despre inovaţia artistică versus public larg, despre noul val din teatrul francez şi, fireşte, despre polemica (din 2005) stîrnită de Jan Fabre şi de estetica sa îndrăzneaţă. Dintre toate crizele prin care a trecut acest festival – şi au fost destule! –, cea din 2005 a fost probabil cea mai gravă. Ea a fost generată de invitaţia lansată de Jan Fabre şi de programul considerat prea radical pe care acesta l-a oferit publicului. Reproşul: acumularea violenţei, a morbidului, a nudităţii şi a cruzimii prezentate pe scenă de creatorii contemporani. Numeroşi critici s-au întrebat atunci dacă festivalul va supravieţui acestui „dezastru artistic şi moral“. Culmea e că polemica stîrnită s-a dovedit, pînă la urmă, utilă. Nu, n-a fost nici un dezastru, dimpotrivă, publicul şi criticii s-au repliat şi, prin insistenţa celor doi co-directori, festivalul a mizat în continuare pe inovaţie – cu toate riscurile pe care aceasta le presupune.

Astăzi, mult mai temperaţi, criticii încearcă să vadă care e, de fapt, justa măsură între îndrăzneala artistică şi gustul publicului, între inovaţie şi puterea de înţelegere a spectatorilor. Festivalul de la Avignon nu şi-a propus niciodată să fie vitrină a celor mai bune sau mai reprezentative creaţii, ci un spaţiu al inovaţiei. E o aspiraţie asumată, chiar cu riscul de a „călca pe nervi“. Mulţi spectatori cer o abordare mai „umană“ – adică spectacole accesibile. S-a mers prea departe cu inovaţia, teatrul a ajuns, pentru unii, de neînţeles. Culmea e că tocmai spectacolele invitate în secţiunea „In“, adică cele selectate după criteriul „inovaţiei artistice“, se joacă mereu cu casa închisă: în ultimii şapte ani, toate spectacolele din „In“ au avut 90% din bilete vîndute – lucru care nu s-a întîmplat, din 1947, de la inaugurarea festivalului, decît de cîteva ori. În ciuda criticilor, spectatorii de la Avignon sînt mai numeroşi ca oricînd – spune Baudriller. Dacă spectacolele sînt într-adevăr insuportabile, atunci s-ar putea spune că spectatorii le vizitează din masochism... Cît priveşte pretenţiile elitiste – şi acesta e un reproş –, Baudriller răspunde tăios: toate spectacolele produse pentru Festivalul de la Avignon devin „repere“. După ce-au fost văzute de 10.000 de spectatori, sînt plimbate în turnee modiale şi au un succes remarcabil. Că ar fi elitiste – asta se spune numai la Avignon.

O „reamenajare“ a festivalului în sensul conformismului e de negîndit pentru Baudriller, care mizează în continuare pe direcţia dată de artiştii-asociaţi. Anul acesta, e vorba de Niangouna şi de Stanislas Nordey, doi actori cunoscuţi, invitaţi la Avignon mai ales în calitate de reprezentanţi ai noii dramaturgii francofone. Povestea, scrierea dramatică constituie, deci, esenţa selecţiei. Ideea e să promovăm un teatru cu mesaj, spectacole care transmit ceva despre lume – explică Baudriller.

Exact ca la Festivalul de la Cannes, comedia nu e un gen foarte prezent. Să fie din cauză că regizorii invitaţi la Avignon nu montează comedie în general sau pentru că li se pare că rîsul e prea vulgar pentru Palatul Papilor? „Rîsul nu e un gen în sine. Sînt pentru teatrul de artă, pentru un teatru cu mesaj, iar starea lumii de azi îi împinge pe artişti mai degrabă spre furie decît spre divertisment. Şi divertisment, la Avignon, într-adevăr, nu prea se găseşte. Există alte locuri pentru asta, poate în «Off» – acolo, spectatorii mai pot respira.“ Pe de altă parte, festivalul este şi un fel de pepinieră pentru artiştii emergenţi, cei pe care statul francez, după spusele lui Baudriller, nu ştie să îi susţină. „Există o problemă structurală în teatrul francez, anume că nu este capabil să gestioneze cariera unui artist mai special. Un artist care nu creează cel puţin un spectacol pe an, deci unul care nu intră în regulile obişnuite de funcţionare ale unei companii... Îţi trebuie o structură solidă şi ceva curaj să produci un artist care chiar are ambiţii autentice de regizor de scenă, şi exact asta ne lipseşte în teatrul francez.“ Festivalul de la Avignon este o asemenea structură solidă. Rezistenţa în timp, la toate turbulenţele, constituie o dovadă a solidităţii.