O „oglindă-oglinjoară“

Peste o treime dintre bucureşteni merg la teatru cel puţin o dată pe an. Cel mai frecventat teatru din Bucureşti este Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“. Iar publicul alege în general spectacolul în funcţie de actorii din distribuţie. Iată doar trei concluzii ale unui studiu despre publicul bucureştean de teatru, realizat de IMAS la comanda Teatrului Nottara. Date despre consumul de cultură şi de teatru aveam deja din „Barometrul“ realizat periodic de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii: ştiam deja că publicul bucureştean merge, în general, la teatru. Faptul că numeroase spectacole se joacă cu casa închisă arată nu neapărat că cererea e foarte mare, cît faptul că oferta e, în sine, prea mică. Spaţiile de joc sînt puţine, în comparaţie cu populaţia Capitalei. Cifrele furnizate de studiul IMAS arată că 36% dintre bucureşteni au fost cel puţin o dată la teatru în ultimul an. E mult, e puţin? Jumătatea plină (de fapt, treimea plină) am enunţat-o deja. Dar studiul arată că o bună parte a populaţiei nu a fost la nici un spectacol în ultimul an. Asta înseamnă că instituţiile teatrale nu reuşesc să li se adreseze acestor oameni.

Dominantele profilului spectatorilor de teatru sînt, conform studiului, următoarele: public tînăr şi matur, uşor masculinizat, cu studii superioare, venituri de peste 1500 lei, statut social ridicat, consumatori de Internet. Aici, cercetarea confirmă, de fapt, nişte aşteptări – nu avem nici o surpriză. La fel, nu am fost deloc surprins să aflu că două treimi dintre spectatori preferă comedia. Oferta actuală a teatrelor bucureştene răspunde, în general, cerinţelor publicului. Doar o proporţie foarte mică de spectatori simt nevoia unor genuri alternative de teatru – asemenea spectacole fiind, de altfel, excepţia (ele sînt produse cel mai adesea de teatrele mici, independente). Este pentru prima dată cînd se face un studiu atît de detaliat, spun cei care l-au realizat. Era, într-adevăr, nevoie de el. Totul e ca oamenii de teatru să nu cadă în capcana în care au căzut atîţia şi atîţia politicieni. Căci sondajele pot fi o „oglindă-oglinjoară“. Dincolo de radiografierea unor preferinţe şi ierarhii, studiul întredeschide o portiţă în managementul instituţiilor publice de cultură. Se poate planifica repertoriul unui teatru în funcţie de sondajele de opinie aplicate regulat?

Cum ar veni, management teatral pe baza unor studii de marketing... Se poate şi mai rău. Prin anul 2000, autorităţile locale din Zürich l-au angajat, prin concurs, pentru a conduce Schauspielhaus, pe Christoph Marthaler. Regizorul era deja cunoscut în spaţiul de limbă germană: avea reputaţia unui artist îndrăzneţ, creativ, care nu face concesii de dragul publicului. La un an după ce a preluat conducerea, au apărut şi primele nemulţumiri: per ansamblu, audienţa teatrului era în scădere, chiar dacă numărul de abonamente crescuse. Analizînd aceste date, autorităţile şi-au dat seama că teatrul reuşise să-şi fidelizeze publicul, să-şi creeze nişte fani, dar nu atingea, de fapt, publicul larg. În plus, Marthaler a cerut o mărire substanţială a subvenţiei. Mai mulţi bani pentru public mai puţin? Decidenţii aveau o problemă. În bună tradiţie elveţiană, au iniţiat un referendum. A fost, din cîte ştiu, primul referendum pe o temă legată de politici culturale. Cei chemaţi la vot au primit prin poştă buletine informative din partea teatrului şi a municipalităţii. Au răsfoit caiete-program, au consultat bilanţul contabil şi au analizat cifrele de audienţă ale teatrului. Şi au fost invitaţi să decidă dacă oraşul să mărească sau nu subvenţia. Cei mai mulţi au înţeles că e vorba de Marthaler: acesta declarase că va demisiona dacă solicitarea nu îi va fi aprobată. De fapt, nu era vorba de un om, ci de un principiu. Să fie numărul spectatorilor principalul criteriu de performanţă pentru un director de teatru? Un teatru public are obligaţia să experimenteze, să inoveze, să se adreseze inclusiv gusturilor şi preferinţelor „de nişă“. Altfel decît teatrele comerciale, care depind exclusiv de vînzările de bilete, o instituţie subvenţionată îşi poate susţine creativitatea, poate căuta drumuri noi. Pe de altă parte, cît de public poate fi un teatru... fără public? Referendumul de la Zürich a fost cîştigat (la limită) de susţinătorii teatrului şi ai lui Marthaler. Însă Marthaler însuşi n-a rezistat mai mult de un an. Presiunea politicii era prea mare. I se cerea, mereu, să facă teatru pentru mulţi, cu bani mai puţini. Din 2004, lucrează ca regizor independent; montează spectacole de teatru şi operă la Paris, Viena şi Berlin.