Mare. Mai mare. Maxim
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu e un fenomen. E unul dintre puţinele evenimente periodice româneşti care nu numai că durează, ci se dezvoltă. Îl urmăresc deja de aproape un deceniu: în fiecare an e tot mai mare. Fiecare ediţie pare ultima, căci standardele impuse – tot mai mari – par, de fiecare dată, imposibil de atins. Şi totuşi, FITS rezistă, în ciuda crizei economice, în ciuda dificultăţilor de finanţare, în ciuda... E al treilea festival ca amploare, după cele de la Edinburgh şi Avignon. La ediţia aniversară (20) participă 2500 de invitaţi din 50 de ţări. În cele zece zile de festival, vor avea loc 350 de evenimente. Dintre acestea, 150 sînt premiere. Sînt peste 60 de spaţii de joc în oraşul Sibiu şi în împrejurimi. Franţa – invitată de onoare; sezon rusesc. Sasha Waltz, Eimuntas Nekrosius, Meno Fortas etc. Nici nu mai ştii ce să alegi!
Un festival cu 350 de evenimente planificate în zece zile poate părea, în vreme de criză, o extravaganţă, un lux inutil, un moft. Ce au de cîştigat sibienii, care plătesc, prin bugetul local, o parte substanţială din nota de plată pentru acest răsfăţ intelectual? Ce au de cîştigat cetăţenii români în general, care finanţează (prin Ministerul Culturii) o parte din cheltuieli? De fiecare dată cînd sînt anunţate cheltuielile, se găsesc cîţiva cîrcotaşi care să amintească de canalizări, de autostrăzi, de şcoli şi spitale. Păi, cultură ne trebuie nouă, cînd n-avem de nici unele? Din perspectiva unui conţopist îngust la minte, cheltuim prea mult pentru cultură – în dauna unor proiecte „mari“ şi cu adevărat importante. De parcă din bugetul unui festival de teatru s-ar putea construi o şosea. Comparaţia nu e deloc deplasată. Dimpotrivă. În anii ’60, ministrul francez al Culturii, André Malraux, obişnuia să „traducă“ kilometrii de autostradă în edificii culturale. Şi le explica colegilor din guvern ce se poate construi, în cultură, cu bugetele alocate drumurilor publice. Malraux a fost şi vizionar, şi pragmatic. În timpul mandatului său, s-au pus bazele unor instituţii devenite, în prezent, repere ale politicii culturale franceze. Tot atunci au fost lansate şi festivalurile care aduc prestigiul cultural al Franţei de acum. Desigur, Franţa anilor ’60-’70 nu se poate compara cu România de acum: bugetul nostru e, pur şi simplu, secătuit – o să spună criticii. Nu ne putem permite opţiunile lui Malraux.
Şi aici există răspunsuri. Dacă performanţă economică nu e, atunci să fie măcar cultură! Primar (din 2001) al oraşului Berlin, Klaus Wowereit este unul dintre susţinătorii ideii că bunăstarea unui oraş se poate dobîndi investind constant şi susţinut în cultură. Lui îi aparţine sloganul „sărac, da’ sexy“: cînd a preluat mandatul de primar, Berlinul era într-adevăr un oraş sărac, cu multe zone industriale dezafectate, cu numeroase imobile nelocuite şi cu o populaţie îmbătrînită. Planul lui Wowereit era simplu: oferind artiştilor tot felul de facilităţi (burse, premii, infrastructură etc.), spera să facă din Berlin un oraş atractiv, inclusiv pentru investitori. Ceea ce a şi reuşit – cel puţin în parte.
Sibiul este, probabil, oraşul românesc în care angajamentul cultural a produs cele mai multe beneficii pentru comunitate. Ele sînt vizibile şi de durată. Statutul de capitală culturală europeană, obţinut în parte datorită existenţei acestui festival, a adus oraşului un prestigiu care poate fi „măsurat“ inclusiv în termenii transformării sociale şi economice.
După tema de anul trecut – „Criza. Cultura face diferenţa“ –, directorul festivalului, Constantin Chiriac, a vrut să arate care e motorul progresului. Criza – spune Chiriac – e doar o mare încercare. Momentele de criză cer, din partea mediului artistic, mai multă creativitate. Ceea ce e grav în România e că nu atît criza, cît lipsa unei abordări sistematice sau măcar creative debusolează. „Sloganul“ ediţiei de acum a festivalului este „Dialogul“. Vedem tot mai des monoloage ale surzilor. Se întîmplă de la nucleul de bază al societăţii – familia – şi pînă la organizaţii profesionale, instituţii publice, în economie, în politică etc. Teatrul ca promotor al dialogului şi al progresului. Poate că, pînă la urmă, nu-i chiar o utopie.
