Vechi maeştri la Detroit
Vestea despre falimentul oraşului Detroit a făcut înconjurul lumii. Nu pentru că ar fi prima localitate aflată în această situaţie, ci pentru că nimeni nu credea că un oraş, puternic industrializat, pe vremuri o emblemă a economiei americane, ar putea ajunge vreodată în faliment. Criza a arătat că nimic nu mai e too big to fail. Odată cu insolvenţa uzinelor General Motors, au falimentat, încetul cu încetul, sute de alte mici companii care gravitau în jurul acestui gigant. Problemele economice nu au venit odată cu criza (de dată recentă), dar în ultimii doi ani au depăşit pragul critic. Nici frămîntările sociale nu sînt o noutate pentru acest oraş care a cunoscut, în ultimii 50 de ani, numeroase tulburări rasiale şi sindicale. Acum, Detroit e un oraş-fantomă, cu mii de locuinţe părăsite şi hectare întregi de hale industriale lăsate în paragină. Ce mai poate salva această comunitate?
În urmă cu cîteva săptămîni, administratorul oraşului a angajat o firmă care să evalueze valoarea colecţiilor de la Detroit Institute of Arts. Este unul dintre cele mai importante muzee din SUA, unul dintre foarte puţinele deţinute de municipalitate (nu de persoane private sau de fundaţii). Muzeul include, printre altele, o galerie de artă europeană (Bruegel cel Bătrîn, Vermeer, Rembrandt, van Gogh, Rubens), o galerie de artă din Asia şi lumea islamică, colecţii de artă americană, o galerie de fotografie, o colecţie de artă pop & minimalistă, precum şi o arhivă dedicată artelor performative (peste 10.000 de filme, fotografii, afişe şi diapozitive din teatru, dans şi cinematografie. Întreg patrimoniul a fost adunat în decenii, prin donaţii ale industriaşilor bogaţi din Detroit şi prin achiziţii directe. Administraţia locală nu-şi mai permite acum să ţină muzeul deschis. Nici măcar cheltuielile de personal nu mai sînt suportabile: primăria are datorii de peste 16 miliarde de dolari. Faptul că administratorul special a cerut evaluarea colecţiilor de artă a stîrnit furia directorilor de muzee din America: se pregăteşte cumva vînzarea patrimoniului pentru a mai acoperi din datorii? Pînă unde se poate merge cu cinismul?
Probabil că un galerist din New York are de ce să fie revoltat. Dar la Detroit, deciziile sînt pe viaţă şi pe moarte: un Rodin înseamnă încă un an pentru serviciul de pompieri; un Van Gogh înseamnă cîteva luni în plus pentru căminul de bătrîni; colecţia de fotografie face, probabil, cam cît iluminatul stradal pentru sezonul următor. Ce e mai important pentru cei 700 de locuitori ai oraşului? Vechii maeştri sau serviciile publice (minimale)? Cei mai mulţi sînt în şomaj, înglodaţi în datorii, fără nici o perspectivă – cui îi mai arde să mai meargă la muzeu? La o emisiune de radio în direct cu ascultătorii, nu s-a găsit nici măcar unul care să apere muzeul; concluzia a fost că lucrările de artă trebuie vîndute cît mai repede pentru a reduce din datoriile publice şi a acoperi cheltuielile urgente.
După ce a anunţat că evaluează patrimoniul muzeului (şi s-a ales cu critici vehemente din partea comunităţii artistice din America), administratorul a fost nevoit să le spună oamenilor că nu, nu vrea să vîndă nimic.
Dacă vinde chiar şi numai un singur tablou dintre cele valoroase, oraşul Detroit ar ieşi cu totul de pe harta destinaţiilor culturale. Muzeul şi-ar pierde credibilitatea pentru totdeauna – cine ar mai dona vreodată ceva unei instituţii care nu e în stare să-şi păstreze patrimoniul? Cît despre administratorul special al oraşului, acesta spune (într-un interviu pentru Le monde) că nu şi-a propus nici o clipă să vîndă tablourile. Evaluarea e necesară pentru a arăta că oraşul e solvabil, că deţine încă activa de valoare. „E ca un fel de garanţie pentru băncile cărora le datorăm bani“ – a explicat el. Închiderea muzeului de artă ar fi mai violentă decît falimentul General Motors – ar arăta că oraşul a încetat să se mai lupte.
