Oaza frustrărilor
Da, reţelele de televiziune sînt esenţiale pentru ca filmele-documentare să ajungă la public. Însă tot Televiziunea este şi cea care strică filmul-documentar. Ea impune formate, standardizări, chiar şi teme sau direcţii clare de atac pentru documentarişti. Supuse unor norme adesea stricte din partea instituţiilor de reglementare, televiziunile „îmblînzesc“ filmul documentar, susţinînd, în numele corectitudinii politice, al pluralismului, al gustului public etc., fie teme cuminţi, fie tratări reci şi de o castratoare echidistanţă. Imperativul economic produce, şi el, efecte deloc neglijabile. Mai ales posturile private preferă filmele care tratează, conformist, teme deja cunoscute publicului vast sau subiecte care se presupune că ar interesa audienţa generală, neglijînd probleme importante, dar care ating doar agende locale. Ca să nu mai vorbim de finanţarea acestui gen de filme, care e mică, mică, tot mai mică...
Cu cîteva zile înainte de deschiderea Festivalului „Sunny Side of the Doc“ (La Rochelle, 25- 28), Libération publica un articol amplu despre întrebările şi îndoielile producătorilor. „Sunny Side of the Doc“ e, de fapt, o mare piaţă, un tîrg de producţii şi idei pentru filme documentare. Evenimentul, ajuns la ediţia cu numărul 24, atrage un număr mare de producători şi profesionişti – şi are o reputaţie mondială. În ultimii ani, „Sunny Side of the Doc“ s-a concentrat pe pieţele emergente şi pe noile tehnologii, reuşind să „cupleze“ reţele de difuzare din Est şi din Vest. Ceea ce ar trebui să fie o întîlnire senină (numele festivalului, cel puţin, sugerează această interpretare) pare să fie, anul acesta, un fel de parastas al documentarului. Căci producătorii de film documentar sînt, parcă, mai pesimişti ca niciodată. Ei sînt bîntuiţi de-o formă de inadaptare parcă intenţionată. Neînţelegerile cu difuzorii nu sînt recente, ele au mai fost expuse şi la alte ediţii ale festivalului. Dar problemele s-au amplificat în ultima vreme. Documentarul – titrează Libération – a ajuns un regat al uniformităţii.
„Intermediari de serviciu“ – notează Libération – „ei se află mereu undeva la mijloc, supuşi deopotrivă orgoliilor auctoriale ale regizorilor ori scenariştilor, şi constrîngerilor impuse de difuzori.“ Una peste alta, libertatea de creaţie este ameninţată serios de marii difuzori. Portanţa acestei concluzii depăşeşte cu mult cercul restrîns al intereselor de breaslă. E vorba, dacă vreţi, de un drept extins al cetăţenilor, acela de a avea acces la surse de informare multiple. Un drept pe care, paradoxal, standardizarea din televiziuni îl erodează. Micile ecrane nu sînt în stare să reflecte lumea mare în care trăim.
Reţelele mari, precum TNT, sînt „o tragedie“, spune unul dintre producătorii intervievaţi de cotidianul francez. Oricum, nimeni nu se aşteaptă la mare lucru de la sectorul privat. Televiziunile publice? Da, într-adevăr, ar putea face mai mult pentru a sprijini filmul documentar. Dar nici acestea nu sînt foarte deschise la propuneri noi. Motiv pentru care generează cele mai mari decepţii şi frustrări. Mulţi producători şi regizori aproape că au renunţat să mai lucreze pentru micul ecran. Căci acolo – mai ales acolo – se confruntă cu „frica absolută de inovaţie“. Bruno Nahon, unul dintre producătorii de succes ai Franţei, spune că nu mai are nici un chef să realizeze documentare pentru televiziune. Şi nu este singurul.
Adevărul este că blocajul e, în acelaşi, timp tragic şi absurd. Căci, pînă la urmă, nu numai documentariştii, ci şi regizorii de filme de ficţiune sînt nevoiţi să suporte constrîngerile uneori aberante impuse de televiziuni. Să fie formatul (de pildă, durata de 50 de minute) un impediment atît de mare? Să fie televiziunile chiar atît de inflexibile? Pînă una-alta, am putut vedea, în ultimii ani, la televiziune (la Arte, de exemplu), cîteva documentare memorabile, curajoase, în ceea ce priveşte atitudinea politică, şi inovatoare în estetică. Acestea – spun interlocutorii din ancheta ziarului Libération – ar fi, însă, vîrfurile, suprafaţa. Sînt alte, numeroase proiecte, şi mai curajoase, şi mai inovatoare, care zac blocate prin sertarele producătorilor: realizate parţial, niciodată gata de difuzare. Puţinele festivaluri special dedicate filmului-documentar au rămas singurele locuri în care mai pot fi văzute. Aceste festivaluri au ajuns nişte oaze – deloc senine – în care se dezvoltă şi se descarcă toate frustrările. Cam aşa e şi „Sunny Side of the Doc“.
