Profilul preşedintelui
Cum ar trebui să arate preşedintele unei instituţii a cărei misiune e promovarea culturii române în străinătate? Să fie un intelectual cu ţinută? Un artist (muzician, scriitor etc.) de succes? Om politic? Manager? Institutul Cultural Român caută un preşedinte. Poate că s-ar fi putut inspira din alte modele, asemănătoare.
Conducerea Institutului Goethe e asigurată de un prezidiu în a cărui componenţă intră reprezentanţi ai fundaţiilor/instituţiilor culturale majore, delegaţi ai Ministerului de Externe şi trei membri aleşi din rîndul angajaţilor. Prezidiul are un mandat de cinci ani. Preşedintele este ales de prezidiu (de regulă, e vorba de un angajat cu răspundere şi cu vechime în Institutul Goethe), pentru un mandat de patru ani. Misiunea lui e să traseze direcţiile majore de acţiune şi programele pe termen lung ale Institutului Goethe. Directorii filialelor/antenelor Institutului din alte ţări acţionează autonom, în conformitate cu direcţiile majore de acţiune ale Centralei; reprezentanţa locală a statului german (ambasada) are drept de veto cu privire la acţiuni concrete ale Institutului Goethe. Însă, cum acordul-cadru amintit obligă Ministerul şi Institutul la o „cooperare loială“, acest drept de veto nu a fost aplicat decît arareori – mai ales în zonele de risc, din afara Europei. Din 1951 şi pînă acum, Goethe-Institut a avut doar nouă preşedinţi. Relaţia dintre Goethe-Institut şi statul german e reglementată printr-un acord-cadru adoptat în 1976 şi amendat în cîteva rînduri. Aşa-numitul contract însărcinează Institutul Goethe să acţioneze, independent şi pe proprie răspundere, respectînd Constituţia federală, pentru promovarea politicilor culturale externe ale Germaniei. Klaus-Dieter Lehmann conduce Institutul Goethe de aproape cinci ani. Absolvent de Fizică, apoi de Biblioteconomie, cercetător la Institutul Max Planck, director de bibliotecă, profesor universitar, funcţionar la Goethe-Institut (îndeplinind inclusiv funcţia de vice-preşedinte), Lehmann e un intelectual respectat în Germania. Nu face parte dintre figurile vizibile ale elitei şi s-a ţinut departe de dezbaterile politice.
În Franţa, cel care conduce acţiunea culturală externă e un politician de carieră. Xavier Darcos a fost înalt funcţionar în mai multe ministere (Dezvoltare, Educaţie, Cultură), primar, apoi ambasador, înainte să devină preşedinte al Institutului Francez. Nici el nu provine din mediul cultural sau artistic, e mai degrabă un om pragmatic, care dă direcţia în politicile culturale şi-i lasă pe specialişti să programeze evenimentele. Conduce 150 de institute şi peste 1000 de centre de cooperare (Alliance Française). Această vastă reţea se subordonează Ministerului de Externe, dar fiecare centru şi fiecare institut au autonomie în planificarea culturală. Ca politician, Darcos a fost o figură vizibilă pe scena publică, dar funcţia de preşedinte al Institutului Francez, preluată în 2010, îl obligă la discreţie. Om de litere, cu o carieră universitară impresionantă, Darcos este şi membru al Academiei Franceze.
Discuţiile despre profilul pe care ar trebui să-l aibă preşedintele Institutului Cultural Român, purtate în presă şi pe forumuri, au devenit total neproductive după numirea surprinzătoare şi intempestivă a lui Lilian Zamfiroiu în această funcţie. Preşedintele Comisiei de Cultură de la Senat, Georgică Severin, a pledat pentru Zamfiroiu, susţinînd trei calităţi pe care acesta le-ar poseda: 1) nu provine din zona culturală (astfel, nu poate fi suspectat de partizanate); 2) e un om cu foarte bune contacte externe, în special pe zona culturală; şi, în sfîrşit, 3) provenind din Ministerul de Externe, ar fi capabil să asigure o bună cooperare cu această instituţie (ca şi cum central în misiunea ICR e să întreţină bune relaţii cu MAE).
La ora la care scriu aceste rînduri, Lilian Zamfiroiu se află (încă) în faţa Parlamentului, aşteptînd validarea (în fapt, o formalitate). De dragul depolitizării şi în numele consensului, Parlamentul configurează diplomaţia culturală.
