Amazon trece prin Europa
Acum vreo 15 ani, cînd Amazon.com făcea primii paşi în comerţul online de carte, puţini au fost cei care au intuit efectele periculoase pe care le-ar putea produce. Editorii s-au bucurat, căci aveau – nu-i aşa? – încă un canal de desfacere, ba încă unul foarte util şi cu o portanţă cu adevărat mondială. Librăria virtuală, se credea atunci, ar putea oferi editurilor mai mici şansa de a ajunge la cititori. Amazon.com era văzut ca o reţea alternativă de distribuţie, un model de business în era globalizării. Între timp, după ani şi ani în care a practicat preţuri de dumping, Amazon.com a devenit un business uriaş: în multe locuri, a eliminat concurenţa (librării mici şi medii) iar acum, foarte aproape de a obţine poziţie de monopol, pune presiune imensă pe edituri, pentru a sălta preţurile. Criteriile superlibrăriei nu au nici o legătură cu modul în care îşi stabilesc preţurile editorii. Totul e doar în funcţie de cerere şi ofertă. Despre negocieri nu poate fi vorba, căci nici o editură nu poate ignora această cale de distribuţie, aşa că acceptă, de voie, de nevoie, condiţiile impuse. Pentru piaţa americană de carte (sau de orice), situaţia nu e deloc surprinzătoare, ea intră într-un soi de firesc pe care doar puţini îl mai contestă. Cărţile sînt nişte bunuri, mărfuri ca orice marfă, nişte cărămizi din hîrtie, nişte chestii care se vînd pentru că există un producător, un distribuitor şi-un cumpărător.
Pentru Europa occidentală, tipul de ameninţare pe care îl reprezintă acest model de business e ceva cu totul nou. Şi puţine guverne au înţeles cum să răspundă acestei ameninţări. Franţa promovează de ani buni „excepţia culturală“. Produsele culturale nu sînt mărfuri oarecare, motiv pentru care implicarea statului în producţia, difuzarea şi promovarea lor e legitimă. Conceptul lansat prin anii ’50 a fost, între timp, adoptat de mare parte a lumii civilizate. Printre alte măsuri directe de susţinere, Franţa a adoptat politica preţului unic pentru carte. Adică: aceeaşi carte se vinde la acelaşi preţ în orice librărie. În felul acesta, guvernanţii s-au asigurat că preţul e stabilit de producătorii bunurilor respective, nu de distribuitor. O măsură înţeleaptă, care asigură o relaţie partenerială – deşi nu întotdeauna şi profitabilă – între cei doi actori de pe piaţă. Măsuri similare au fost adoptate şi în Germania. Întîmplător sau nu, cele două ţări au, fiecare, cele mai competitive pieţe literare. Nicăieri nu se scrie, nu se publică şi nu se citeşte mai mult ca aici, nicăieri nu există mai multă determinare din partea statului de a sprjini cultura scrisă.
Amazon.com a pătruns însă şi pe piaţa din Europa, inclusiv în Franţa şi în Germania, unde compania a înfiinţat mari centre de distribuţie, chiar cu sprijin din partea guvernelor (care, din grija pentru investitori, a acordat facilităţi fiscale substanţiale). Însă intrarea gigantului american pe piaţa europeană deschide o polemică aprinsă între două moduri diferite, antagonice, de a înţelege afacerile în domeniul culturii. Şi Franţa, şi Germania încearcă să-şi actualizeze legislaţia existentă, astfel încît ea să acopere inclusiv tranzacţiile prin intermediul platformei Amazon.com. În plus, cele două ţări vor să extindă legile astfel încît ele să se refere şi la cărţile în format electronic. Adaptarea legislaţiei e complicată nu doar din punct de vedere tehnic, ci şi politic. În ambele ţări există o susţinere aproape unanimă a excepţiei culturale, însă există presiuni politice importante din partea Statelor Unite, de a liberaliza sectorul cultural. Politica preţului unic la carte e văzută, peste Ocean, ca o barieră comercială extratarifară. Excepţia culturală e anticoncurenţială – se plîng americanii.
În eventualitatea unui acord de liber schimb între UE şi SUA, această politică va fi intens disputată. Reprezentanţii marilor companii americane fac lobby susţinut la Bruxelles, pentru ca Europa să renunţe la excepţia culturală. Pînă în acest moment, cel puţin două state – Franţa şi Germania – nu sînt, însă, dispuse să cedeze.
